sâmbătă, 6 martie 2010

Ferma lui Adrian

Adrian e însurat, are doi copii reușiți și o firmă de amenajări interioare. Când nu e criză, produce cât să ducă o viață fără lipsuri. În vremuri tulburi, se descurcă. Are o casă mare și frumoasă, două mașini (dintre care una de lux), și – în general – dacă are vreo poftă, nu și-o refuză. Nici lui, nici apropiaților lui. Nu este un tip avar sau obsedat de bani și nu și-a transformat afacerea în viciu. Face bani pentru a trăi, nu trăiește pentru a face bani. Într-o țară civilazată, Adrian reprezintă clasa medie. Motorul economic reale. În România, se poate spune că este un tip ”cu stare”...

A pornit de jos, pe cont propriu, și înainte să iasă la liman, a dat cu fundul de pământ de i s-au zguduit creierii: a avut mulți bani, apoi a fost falit și îndatorat cu sume enorme, dar de acolo, a construit tot ce are astăzi. Pentru mulți, ar fi putut fi începutul ratării. Pentru el, a fost doar un nou început. Poate a contat că pe vreme rea, a avut o femeie lângă el, necondiționat. Care l-a suportat și l-a ajutat, cum a putut ea. Poate a fost mai deștept decât mulți, poate a avut noroc, sau poate le-a avut pe toate... Oricum ai lua-o, Adrian nu este genul de afacerist cu telefonul sudat la ureche. Nu poartă costume de mii de euro, nu se mută central și nu joacă golf. Însă dacă i se pune pata, e în stare să plătească o mică avere pentru o brichetă...

Un om de succes, care a reușit – în mare – să se păstreze uman și echilibrat. Cu slăbiciuni și orgolii (uneori exagerate), ușor (prea) coleric, competitiv și impulsiv. Repezit. Apoi calm și patern. O sumă de contraste care de cele mai multe ori și în multe feluri, ne definește ca specie și ne conferă farmec. Și ne mai definește ceva...

Nevoia de acumulare...

De-asta am progresat. Pentru că tot timpul am vrut mai mult. Nevoia de a strânge tot mai multe ne-a propulsat în două milenii mai departe decât ne dăm seama ! Electronica, genetica, cibernetica și restul... Toate, domenii în care ne-am pus mintea la contribuiție pentru a avea mai mult. În principal, mai mult profit. Secundar, mai multă recunoaștere. Mai mult respect, mai multe neveste, mai multe proprietăți. Mai mult aur, mai multe haine, mai multă faimă. Producem sute de mărci de mașini, milioane de sortimente culinare, o infinitate de combinații vestimentare și într-un timp relativ scurt, ne plictisim de toate. Pentru că vrem tot timpul mai mult, (și) tot timpul altfel...

Prevestirile ”iluminaților” vis-a-vis de de evoluția spirituală a Omenirii într-una lipsită de materialism mi se par pur și simplu niște stupizenii. Omul a evoluat (e adevărat, într-o direcție de rahat), tocmai pentru că a avut, tot timpul, instinct de acumulare. Simțul posesiei, dorința de a crește, chiar avariția și obsesia pentru putere – toate ne-au propulsat specia cu șuturi în cur acolo unde este astăzi. Aceleași argumente ar putea să ne ducă de râpă, dar asta n-ar fi nicio tragedie. Totul e ciclic în Univers...

În Farmville, ferma lui Adrian nu este un colțișor de Rai virtual. Nu este o alternativă angelică la betoanele urbane. Este o mașinărie eficientă de a face profit. Deși, așa cum îl descriam mai devreme, Adrian nu este OBSEDAT de câștig. Pur și simplu, și el, dar și noi, ceilalți, urmăm niște ”porniri”specifice, inclusiv în alternativa virtuală. Dacă joci Mafia, vei colecționa trofee, arme și reputație. În Sims, aduni haine, case mai mari, mașini de lux și gagici sexy... În CafeWorld, vei avea un restaurant tot mai mare, tot mai împopoțonat, tot mai eficient în a face profit. Tot mai scump. În toate jocurile, acumulezi trofee, bani și/sau puncte. În toate, trebuie să aduni CEVA ! Pentru că pur și simplu, nu ne putem închipui o lume fără materialism. Fără acumulare. Fără posesii, trofee și reputație. Nu suntem MOTIVAȚI să existăm fără ele...




Desigur, veți spune că există și excepții. N-o să le iau în considerare decât pe cele în care îmi povestiți cum și-au donat oamenii proprietățile și s-au retras într-o peșteră. Unde cântă la fluier și mănâncă rădăcini. Și apropos, nu sunt considerați nebuni...

Mai mult sau mai puțin pragmatici, ăștia suntem. Asta ne ”mână în luptă”. Suntem o specie de prădători, nu de ierbivori blânzi. Suntem ultra-competitivi, ne marcăm teritoriul și suntem dispuși să ne apărăm cu agresivitate proprietatea. Până la moarte, în ciuda faptului că oricum, murim... Poate asta ne-a și cocoțat în vârful lanțului trofic. De unde, apropos, nu cred că suntem dispuși să ne dăm jos de dragul contemplării naturii și pentru a zburda hippie cu flori în păr pe colinele angelice din Tiki Farm...

                                          Ferma lui Adrian...
Share On Facebook !

vineri, 5 martie 2010

Ne tragem din romani !...Acum mi-e clar...

Dacă înlocuim steagul italian cu tricolorul nostru, nu se prinde nimeni ! Suntem așchie sărită din italieni, e clar ca bună ziua.

Daci + Romani=noi.

Minus câteva secole de civilizație. Minus cochetăria lor. Minus istoria. Minus mâncarea tradițională. (Apropos, noi nu avem mâncăruri 100% românești)... Minus...multe minusuri. Dar, per total, de-acolo ni se trage...

Loredana, merci pentru pont !:)

Va' fa'n-culo, macaronarilor ! Mailat este ȘI al vostru ! :)


Share On Facebook !

miercuri, 3 martie 2010

Mai prost decât câinele meu




De un an și ceva am un westie, haios și deștept foc. Practic, un membru al familiei cu drepturi depline. Chiar prioritare. Pentru cine nu e familiarizat cu rasa, westie sunt câinii ăia pe care îi tund babele cu un fel de fustă din păr pe burtă... Odios !... Tunsoarea aia cretină nu are nicio legătură cu personalitatea unui West-Highland Terrier.Care este, mai pe scurt, un țăran scoțian cu minte ageră și zero maniere, nu un papițoi cu fundă și freză de fetiță...

Westie-ul este puternic și musculos ca un urs mic, înnebunit să se joace toată ziua, să muște și să sfâșie lucruri. Este pasionat de competiție. Care aleargă mai repede, care trage mai tare, cine se ascunde mai bine. Uneori, adoră să atârne în aer suspendat în dinți de cate o jucărie. Când mârâie în joacă, cei care nu-l cunosc se sperie, chiar dacă nu e mai înalt de 30 de centimetri și este 100% inofensiv. Joy aleargă mârâind feroce după pisici, pentru că așa a văzut că face Casius, un lup bătrân...Sunt convins că dacă într-o zi ar prinde una, primul lucru pe care l-ar face ar fi să-i aducă mingea...

Pentru că a avut permanent mâncare la discreție, câinele meu nu își apără niciodată castronul și nu e lacom. Mănâncă exact cât are nevoie și într-o vreme, alegea puiul din orez. Apoi, nu se mai uita nici la pui, dacă nu era în ciorbă... Tot timpul trebuia să verific dacă nu i s-a stricat mâncarea în castron, și de multe ori a trebuit s-o arunc. Cu timpul, câinele a devenit tot mai pretențios la mâncare, chiar dacă mânca din când în când și mâncare de câini. Dar niciodată de două ori la rând același fel de conservă...

Apoi, într-o zi, a făcut o indigestie de la o ciorbă. În așa hal, încât am ajuns cu el la doctor, care i-a făcut niște injecții și ne-a recomandat ferm să nu-i dăm absolut nimic să bea și să mănânce 24 de ore...
Nu vă închipuiți ce scene de disperare mi-au văzut ochii din momentul în care l-a încolțit foamea ! Ce scheunat, ce zgâriat la ușa bucătăriei, ce urechi lipite de ceafă !... Descoperind în premieră lipsurile, foamea crâncenă, protesta în așa hal încât aveai senzația că trage să moară !

După o zi și o noapte de chin, i-am pus o conservă dietetică, specială pentru indigestii canine. A lins-o, chiar dacă nu s-a grăbit deloc. Apoi - ușor-ușor - a ras și hrana deshidratată la care până atunci, nici nu se uita. Au trecut vreo șase luni de la incident, și câinele meu are o cu totul altă atitudine față de mâncare ! În continuare nu este lacom, nu mănâncă până pleznește și nu își păzește castronul. În schimb, nu mai alege bucățile de pui din orez. Mănâncă până la ultimul bob, linge castronul metodic și completează, dacă e nevoie, cu boabele alea deshidratate, fără niciun gust. Știu, pentru că le-am gustat de curiozitate. Chiar dacă îi gătesc acum doar din când în când, nu protestează și nu face niciun fel de nazuri la conserve sau ”boabe”. Și  nici măcar nu i-am mai variat sortimentul…

Morala fabulei ar fi că westie-ul meu a fost în stare să tragă niște învățăminte după ce a ieșit din rahat. Primul și singurul contact cu foamea crâncenă l-a traumatizat suficient cât să n-o mai uite. L-a determinat să-și schimbe permanent o atitudine. Chiar dacă în continuare nu mănâncă decât atunci când îi e foame, o face fără nazuri și apreciează și ”specialități” pe care altă dată nu dădea două parale. În felul lui câinesc, este mai umil și mai cumpătat. Practic, a învățat din experiență...

De câteva ori în viață, pot să spun că am fost mai prost decât câinele meu. Au fost situații când am repetat sau am fost la un pas să-mi repet greșelile, deși teoretic ar fi trebuit să bag la cap de prima dată. Dacă mă întrebi de ce, e greu să găsesc o justificare cerebrală. E vorba, pur și simplu, de slăbiciuni, și nu cred că sunt un caz singular. Ba chiar cred cu tărie că pentru fiecare dintre noi a existat la un moment dat un câine mai înțelept… Și nu-mi dau seama dacă asta ne face mai ”umani”, sau pur și simplu ne descalifică într-un fel din vârful lanțului trofic...



Share On Facebook !

Muzică nouă, bună...

Este încă în fază demo, dar parcă nici nu are nevoie de masterizare. Sună curat și credibil. O piesă despre noi, senină și subtilă. Îmi place mult.
Vouă ?...


Share On Facebook !