Roxana
marți, 27 aprilie 2010
Roxana
O cheamă Roxana și este incredibilă ! Zâmbetul ei evadează superior din pagina de Facebook, țintuindu-te inexplicabil în contemplare, dacă ai ochi să vezi... Roxana redefinește distincția. Scrie frumos și corect, despre lucruri pe care nu le-a trăit, eliberată de vremuri pe care nu le-am trăit... Glumește dulce, în ciuda timpului sec și implacabil scurs, într-o singură și nedreaptă direcție. Gândindu-mă la ea, mă simt mic și prost. Dacă ai ochi să vezi, Roxana îți dezvăluie farmecul aristocrat al unor clipe despre care cel mult ai auzit. Pentru Roxana nu există timp, vreme sau vremuri, nici viitor sau trecut. Doar prezent, purtat cu grație de regină, indiferent la proiecția decadentă a ceea ce suntem... Roxana ne învață să fim. Aș vrea să pot să fiu ca ea, mai târziu... O invidiez sincer, pentru ceea ce este. Și pentru că știu că mâine îmi va fi aproape imposibil să fiu cum e ea, astăzi...
Roxana
Roxana
sâmbătă, 17 aprilie 2010
Am furat...
...pe când aveam vreo 6 ani, și făcusem o adevărată pasiune pentru haiduci. Eram la țară, acolo unde mi-am și petrecut o mare parte din copilărie, și luasem decizia să mă adăpostesc de civilizație într-o cocioabă improvizată în ”fundul grădinii” din crengi de salcâm...
Fără cal și codru de aramă, haiducul din mine trebuia să improvizeze ceva. Nu tu boieri, nu tu săraci, nu tu pungi cu galbeni. Totuși, trebuie să jefuiesc ceva ! Așa că m-am hotărât să fur niște ouă din cuibar. Din cuibarul babei, că de la ”mamana” - bunica mea - nu se punea la socoteală, fiind ”din familie”. Nu știam sigur ce urmează să fac cu ele în coliba mea din salcâm, însă aveam nevoie de o nelegiuire, să mă simt lotru adevărat. Cel mai probabil urma să le mănânce Potop, câinele adoptat într-o noapte câinească, pe un potop de ploaie, de unde și numele... Astfel, luam de la bogați și dădeam săracului câine, sătul de mâncarea lui câinească...
Chiar dacă nu era nimeni prin jur să mă vadă , m-am ridicat de la pământ palid și cu urechile roșii de rușine. Aveam senzația că se uită cineva la mine de sus, printr-o fereastră invizibilă. Una prin care se vede tot, indiferent cât de bine ai ascunde ouăle la sân. De sub tricou mi se scurgeau zeflemist în pantalonii scurți patru gălbenușuri, iar eu știam în sinea mea că ”așa-mi trebuie !”...
Sunt sigur c-o să mă mai dau de-a dura în viața asta, vreau nu vreau. Că așa e viața. Piedici o să mai fie, indiferent de unde vin ele și chiar indiferent unde ne duc. Am o singură certitudine: niciuna n-o să mă mai prindă cu ouă ascunse la piept. Este modalitatea prin care evit să mă ridic de jos cu urechile roșii. SINGURA. Vreau, nu vreau, este singurul mod în care Universul funcționează pentru mine. Și așa-mi trebuie !
Apoi, ca orice tâlhar care se respectă, aveam nevoie să jefuiesc niște boieri. Lucru destul de greu realizabil în curtea bunicii, sau la vecina ”baba” - Dumnezeu s-o ierte - mătușa care îmi dădea în fiecare seară să beau lapte proaspăt muls, lângă ugerul vacii. Țin minte perfect gustul de spumă dulce, și senzația amară pe care mi-o trezea ”Micăoara” de fiecare dată când bătea biata vacă pentru că ”se fâțăie într-una, ardi-o-ar focu` s-o arză”...
Fără cal și codru de aramă, haiducul din mine trebuia să improvizeze ceva. Nu tu boieri, nu tu săraci, nu tu pungi cu galbeni. Totuși, trebuie să jefuiesc ceva ! Așa că m-am hotărât să fur niște ouă din cuibar. Din cuibarul babei, că de la ”mamana” - bunica mea - nu se punea la socoteală, fiind ”din familie”. Nu știam sigur ce urmează să fac cu ele în coliba mea din salcâm, însă aveam nevoie de o nelegiuire, să mă simt lotru adevărat. Cel mai probabil urma să le mănânce Potop, câinele adoptat într-o noapte câinească, pe un potop de ploaie, de unde și numele... Astfel, luam de la bogați și dădeam săracului câine, sătul de mâncarea lui câinească...
Zis și făcut. Cu inima cât un purice, fără să respir, m-am furișat în pătulul femeii și am ascuns repede în sân vreo patru ouă. Pur și simplu simțeam că mă sufoc de emoție, inima îmi trântea pumni în mărul lui Adam, și parcă simt și acum zvâcnetul din tâmple. Să nu credeți că aveam de ce să mă tem. Aș fi putut să car toate ouăle din toate cuibarele, în toate zilele, și nu mi-ar fi spus nimeni nimic. De multe ori, le adunam singurel, coborând în echilibristică pe o scară de lemn, și le depozitam în bucătărie. Unde, în cel mai scurt timp, tătică le transforma într-o omletă misterios de gustoasă. Niciodată nu am căzut sau alunecat de pe scară. Niciodată nu am spart vreun ou...
Cu pulsul ridicat la ceruri și inima cât un purice de așa nelegiuire, m-am lansat într-un sprint nebun spre cartierul general din...grădină. Urma să depozitez prada în ascunzișul meu din crengi, și-apoi, mai vedeam... N-am ajuns prea departe. După câțiva metri de sprint, m-am întins cât eram de lung și am făcut chiseliță toate cele patru ouă ascunse la piept...
Este unul dintre momentele din copilărie pe care le-am memorat perfect. Am reținut înclusiv mirosurile, înțepătura cojii de ou zdrobite pe piele și iarba verde pe care m-am dus de-a dura. Nu știu de ce am căzut... Pur și simplu nu înțeleg. Nu m-am împiedicat de nimic, și de atunci, nici nu m-am mai poticnit vreodată fără să-mi explic. Nu m-am lovit, nu m-am ales nici măcar cu o julitură...
Chiar dacă nu era nimeni prin jur să mă vadă , m-am ridicat de la pământ palid și cu urechile roșii de rușine. Aveam senzația că se uită cineva la mine de sus, printr-o fereastră invizibilă. Una prin care se vede tot, indiferent cât de bine ai ascunde ouăle la sân. De sub tricou mi se scurgeau zeflemist în pantalonii scurți patru gălbenușuri, iar eu știam în sinea mea că ”așa-mi trebuie !”...
A fost singura zi din viața mea când Dumnezeu mi-a pus piedică și am înțeles că e vina mea...
Celelalte piedici ?... În general mi le-am pus singur, apoi m-am grăbit să dau vina pe Dumnezeu... O simetrie sucită pe care mi-o permit fără mari procese de conștiință, ca pe o formă de terapie prin blasfemie. Când mi se împleticesc picioarele, îl iau de piept pe Dumnezeu, și mă țin bine, să nu cad...
Sunt sigur c-o să mă mai dau de-a dura în viața asta, vreau nu vreau. Că așa e viața. Piedici o să mai fie, indiferent de unde vin ele și chiar indiferent unde ne duc. Am o singură certitudine: niciuna n-o să mă mai prindă cu ouă ascunse la piept. Este modalitatea prin care evit să mă ridic de jos cu urechile roșii. SINGURA. Vreau, nu vreau, este singurul mod în care Universul funcționează pentru mine. Și așa-mi trebuie !
pentru Mamana...
joi, 15 aprilie 2010
Acasă
Acum două zile am dat nas în nas pe stradă cu Alecu. Nu-l mai văzusem de vreo 10 ani, de când tot așa, m-am ciocnit de el prin cartierul în care am copilărit. Alecu este dependent de heroină și i se spunea ”doctorul” pentru că ajungea în supradoză la ”Urgență” mai des decât cadrele medicale angajate acolo. La vremea lui, era doar un băiețaș de cartier, destul de charismatic, simpatic și simpatizat. Heroina i-a alungat toți prietenii și i-a adus alții noi, cu care împărțea seringile de insulină. Ceva mai conștient, el o ascundea pe a lui deasupra unui vas de toaletă, într-o pungă murdară. Odată, l-am ajutat să-și găsească vena cu un garou improvizat. De milă. Îi era groaznic de rău, și nu reușea să își facă injecția pentru că nu prea mai avea unde... A fost unul dintre cele mai neplăcute momente din viața mea. Heroina i-a distrus dantura complet, l-a învățat să fure și să renunțe la orgolii. La ambiții. Apoi, l-a transformat complet într-o umbră de om care stârnește repulsie...
Revederea cu Alecu mi-a provocat un mic șoc, recunosc. Nu credeam că mai e în viață. Și culmea, era la fel ca acum zece ani. Tot slăbănog, tot cu capul coborât între umeri, însă cu dinții făcuți. Probabil de-asta a și rânjit cu toată gura când m-a văzut: ”Oooooo, frățioru` meu !! N-ai o țigară ?”. Neschimat. De când aveam șaisprezece ani și până în prezent, băiatul ăsta nu a deschis altfel o conversație...
Numai că de data asta Alecu era îmbrăcat oarecum frumos. Plus că etala o dantură nouă. Mirosea a parfum, și schimbase mersul crăcănat spre exterior cu unul mai ”catwalk”... L-am întrebat ce face, a înțeles unde bat și mi-a răspuns la obiect: ”Exact ce făceam și când ne-am văzut ultima dată”, numai că în Spania. De ani buni, Alecu plecase cu niște tovarăși hoți în Barcelona. Orice ai zice, n-au gusturi rele băieții ăștia când vine vorba de turism...
Acum, se cam terminase treaba pe-acolo. Cel puțin, de unde fura el. Nevoit să se întoarcă acasă măcar pentru o vreme, Alecu era indignat de România ! ”Frățioare, nu-mi place acasă neam, abia aștept să mă tirez înapoi. E urât, e mizerie, e plin de fraieri nasoi pă stradă, toată lumea moare de foame. Nu e loc de nicio combinație.” Pe Alecu îl mai deranja că ”e prea agitație mare”, în sensul în care oamenii sunt foarte repeziți, se grăbesc tot timpul, cine știe unde... Îl enerva, normal, traficul și mai ales faptul că ”aici, toată lumea se uită urât pe tine, să moara familia mea, zici că e toți gabori !”
Alecu abia așteaptă să plece din România. Desigur, dacă nu-l prind la furat pe-aici și-l bagă la zdup. Are o ”coadă” impresionantă, și multă pușcărie făcută. Pe hârtie cea mai mare parte, pentru că așa e Justiția. Oarbă, îngăduitoare și proastă. Alecu este un hoț care nu mai suportă România ! Civilizat de Spania - desigur - în felul lui obscen - Alecu privește România de sus. E amuzant, oarecum. Și tragic...
Mârlănia românilor va înflori din ce în ce mai mult. Nu că ar fi dispărut până acum, însă înregistrase un regres considerabil după intrarea în Comunitatea Europeană. Desigur, nu pentru că ne-am mai ”școlit” noi, ci pentru că libera circulație a permis unui număr uriaș de interlopi să migreze în Spania și Italia. Să-i țină Dumnezeu sănătoși, acolo. Acum, că s-au mai tăiat taniurile și prin străinătate, o parte din băieți se întorc acasă, alăturându-se entuziaști comunităților de cefoși uitați pe-aici. Odată cu ei revin muncitorii cinstiți și restul de furnicuțe rămase fără pâinea albă din străinătate. Deștepții care făceau mișto de căpșunari, șă nu uite că ei au susținut mult timp o economie falsă în România. Mulți au băgat la maț pentru că fraierii ăia au trimis milioane de euro acasă... dar asta este o altă poveste...
Mulți alții ca Alecu vin acasă. Și mult mai răi, să nu aveți dubii. Unii nu vor rezista si se vor întoarce în vest. Ceilalți, vor împărți iar trotuarul cu noi, restul ”fraierilor”. Și dacă la început n-o să-i observăm imediat din cauza ”influențelor occidentale”, după o vreme - când vor fi terminat agoniseala - îi vom vedea revenind la ei înșiși... În toată splendoarea. O perspectivă pentru care nu cred că vom fi pregătiți, cu adevărat, niciodată...
joi, 8 aprilie 2010
Singuri în mulțime
Ești pe stradă, te întorci cu sacoșele pline, ai de făcut zece pași până la ușa casei. În fața ta, lângă un stâlp, un bărbat zace inconștient.
Ce faci ?
Îți spui în sinea ta că e beat. Un boschetar beat. Și mergi mai departe...
Chestia asta se întâmplă în cele mai multe cazuri, cel puțin în dragul meu București.
Lipsa intervenției civice este omni-prezentă, frățioare ! Într-o proporție atât de mare, încât a ajuns un pericol public. În București - dacă Doamne-ferește! - ți se face rău și cazi pe stradă, mori cu zile ! Am văzut de N-ori, N cazuri. Am verificat, și în multe cazuri era vorba de bețivi, însă odată mi s-a întâmplat să ridic de jos un bărbat între două vârste care făcuse o cădere de calciu și se lovise rău. Zăcea pe jos de cel puțin 10 minute, avea capul spart, și nu-l băga nimeni în seamă !!! Să ne înțelegem: dacă ești rangă de beat, pișat pe tine și cu voma pe piept, nu te ridic de acolo nici dacă pierd ultimul tichet în Rai. Mi-e și scârbă, și nici nu meriți. Dar până să mă prind ce hram porți, măcar verific...
Acum, faptul că românii cred despre ei înșiși că sunt un popor de alcoolici boschetari, nu mă miră. În principiu, dacă nu suntem încă, asta arătăm că vrem să devenim. Totuși faptul că un om căzut pe stradă este prezumptiv mort de beat, arată ce părere bună avem despre noi înșine. Și - vorba aia - dacă nici noi nu ne cunoaștem, atunci cine ?
Și mai e ceva. Indiferența. Sunt mulți cei care se fac că nu văd o astfel de scenă doar pentru a evita complicațiile. ”Drumuri la spital, banchete pătate cu sânge...lasă, că n-are nimic. Sigur e beat, că dacă era altceva, îl ridica cineva până acum...”
Atitudinea asta mi se pare oribilă. Este inacceptabilă și molipsitoare. Oferă puterea exemplului, pentru că oamenii se simt acoperiți să nu facă nimic dacă văd că sunt și alții care nu fac... Gândiți-vă foarte bine că în București - repet - poți să mori pe stradă, și ai șanse mari să nu te bage nimeni în seamă, în față la Unirea !
Dacă faci un infarct, acolo crăpi, și infarct se face des în orașe. Unde se intervine rapid, se scapă...
Unde nu...nu !
Recent, un cunoscut de-al meu (și un om bun, deci o ciudățenie în România) a fost în mall-ul din Cotroceni. Unde era căzut un om, chiar lângă scările rulante. Lângă el, urme de sânge. Nimeni nu se uita măcar în direcția aia, iar cei care foloseau scara rulantă îl ocoleau ca pe un coș de gunoi... Cunoștința mea a chemat salvarea, pentru că s-a temut să intervină în vreun fel, de frică să nu fie vorba de o fractură cervicală. A stat să aștepte salvarea, păstrând o distanță oarecare de omul căzut. După un sfert de oră, salvarea nu venise. Cu excepția unor angajați ai mall-ului aproape duși cu forța acolo, nimeni altcineva nu a schițat vreun gest în tot timpul ăsta. Măcar o tresărire, o privire mai lungă. Și urcau mulți pe scară...
Oamenii își pun ochelari de cal în situații limită. În momente în care ar trebui ”să căscăm ochii, să ciulim urechile și să alertăm haita”, noi băgăm capul în nisip. Chestia asta mă dezechilibează puțin. Îmi dă cu virgulă senzația asta bizară de singur în mulțime. O mulțime care nu te susține, ci te suportă. Cât timp ești în picioare. Și care te obligă să ai glezne groase, pentru că dacă pici, te calcă în picioare fără să clipească. Sau - în cel mai bun caz - te lasă să crăpi...
Ce faci ?
Îți spui în sinea ta că e beat. Un boschetar beat. Și mergi mai departe...
Chestia asta se întâmplă în cele mai multe cazuri, cel puțin în dragul meu București.
Lipsa intervenției civice este omni-prezentă, frățioare ! Într-o proporție atât de mare, încât a ajuns un pericol public. În București - dacă Doamne-ferește! - ți se face rău și cazi pe stradă, mori cu zile ! Am văzut de N-ori, N cazuri. Am verificat, și în multe cazuri era vorba de bețivi, însă odată mi s-a întâmplat să ridic de jos un bărbat între două vârste care făcuse o cădere de calciu și se lovise rău. Zăcea pe jos de cel puțin 10 minute, avea capul spart, și nu-l băga nimeni în seamă !!! Să ne înțelegem: dacă ești rangă de beat, pișat pe tine și cu voma pe piept, nu te ridic de acolo nici dacă pierd ultimul tichet în Rai. Mi-e și scârbă, și nici nu meriți. Dar până să mă prind ce hram porți, măcar verific...
Acum, faptul că românii cred despre ei înșiși că sunt un popor de alcoolici boschetari, nu mă miră. În principiu, dacă nu suntem încă, asta arătăm că vrem să devenim. Totuși faptul că un om căzut pe stradă este prezumptiv mort de beat, arată ce părere bună avem despre noi înșine. Și - vorba aia - dacă nici noi nu ne cunoaștem, atunci cine ?
Și mai e ceva. Indiferența. Sunt mulți cei care se fac că nu văd o astfel de scenă doar pentru a evita complicațiile. ”Drumuri la spital, banchete pătate cu sânge...lasă, că n-are nimic. Sigur e beat, că dacă era altceva, îl ridica cineva până acum...”
Atitudinea asta mi se pare oribilă. Este inacceptabilă și molipsitoare. Oferă puterea exemplului, pentru că oamenii se simt acoperiți să nu facă nimic dacă văd că sunt și alții care nu fac... Gândiți-vă foarte bine că în București - repet - poți să mori pe stradă, și ai șanse mari să nu te bage nimeni în seamă, în față la Unirea !
Dacă faci un infarct, acolo crăpi, și infarct se face des în orașe. Unde se intervine rapid, se scapă...
Unde nu...nu !
Recent, un cunoscut de-al meu (și un om bun, deci o ciudățenie în România) a fost în mall-ul din Cotroceni. Unde era căzut un om, chiar lângă scările rulante. Lângă el, urme de sânge. Nimeni nu se uita măcar în direcția aia, iar cei care foloseau scara rulantă îl ocoleau ca pe un coș de gunoi... Cunoștința mea a chemat salvarea, pentru că s-a temut să intervină în vreun fel, de frică să nu fie vorba de o fractură cervicală. A stat să aștepte salvarea, păstrând o distanță oarecare de omul căzut. După un sfert de oră, salvarea nu venise. Cu excepția unor angajați ai mall-ului aproape duși cu forța acolo, nimeni altcineva nu a schițat vreun gest în tot timpul ăsta. Măcar o tresărire, o privire mai lungă. Și urcau mulți pe scară...
Oamenii își pun ochelari de cal în situații limită. În momente în care ar trebui ”să căscăm ochii, să ciulim urechile și să alertăm haita”, noi băgăm capul în nisip. Chestia asta mă dezechilibează puțin. Îmi dă cu virgulă senzația asta bizară de singur în mulțime. O mulțime care nu te susține, ci te suportă. Cât timp ești în picioare. Și care te obligă să ai glezne groase, pentru că dacă pici, te calcă în picioare fără să clipească. Sau - în cel mai bun caz - te lasă să crăpi...
marți, 6 aprilie 2010
De Sărbători, nu știi ce te Paște...
Domnul X și domnul Y au multe lucruri în comun. În afară de o prietenie care îi leagă strâns de ani buni, amândoi obișnuiesc să-și bea mințile în aceleași cârciumi. A se citi ”cluburi”. Unul din ei lucrează (la Stat), celălalt este liber cugetător, însă poate să dea gata o sticlă și jumătate de vodka fără să i se aplece vreun pic. Când se sparge de ziuă, își conduce mașina mort de beat, până acasă. Cu gaborii se înțelege el, zice, dar până acum a avut noroc și nu l-au oprit niciodată... Atât domnul X cât și domnul Y au un IQ bun spre foarte bun, și dacă au chef, îl și folosesc. Dacă n-au nevoie de efort intelectual, nu se omoară cu firea. La petreceri ascultă manele, joacă poker, din când în când fotbal, și în rest...s-auzim de bine.
Domnul X și domnul Y au fost în noaptea de Înviere la aceeași biserică. Aranjați impecabil, parfumați și gelați până în sprâncene, cei doi s-au dus să ”ia Lumină”. Dup-aia s-au dus la ”The Gang”, unde și-au rupt capetele. Nici nu terminase popa tot recitalul, că domnul X și domnul Y erau beți morți. În câteva ore au înregistrat un număr impresionant de pahare ciocnite în cinstea Mântuitorului. Apoi și-au pierdut mințile, și domnul X s-a certat cu iubita. S-a înfipt puțin în ea, a înjurat-o de morții mă-sii, de familie, adăugând în ”speech” și câteva referiri la cât de curvă e și în ce hal o să-i spargă fața când o să dea iar ochii...
Pe drumul de întoarcere de la club, domnul Y - abțiguit asemenea - s-a gândit să-i arate mai multă compasiune tovarășului de pahar X - de neconsolat după scandalul cu iubita... Și-atunci, domnul Y a vrut să snopească în bătaie doi necunoscuți. Care treceau pe stradă, în treaba lor... Așa, degeaba. A urmat aceeași procedură cu înjurături de morți, de familie, niște scuipați și promisiuna că ”vă rup căpățânile, să moară familia mea !” Ceva mai treji decât protagoniștii noștri, necunoscuții au ales să bată în retragere. Spre dimineață, obosiți de-atâta petrecere creștinească, domnul X și domnul Y s-au retras fiecare la casa lui, pentru un somn de paisprezece ore... Adevărat a-nviat ! Povestea este reală, pe eroi îi cunosc personal, și toate s-au întâmplat în noaptea de Înviere.
Echitabil ar fi acum să continui cu povestea domnișoarei A și a domnișoarei B - ele două nedespărțite prietene, aspirând la poșete de firmă și la același tip de prinț frumos pe cal alb. Sunt prietene încă de vremea când erau în liceu, și mai fac - din când în când - mici dezacorduri... Au împărțit bune și rele, iubiți, și - după caz - hainele cumpărate vrac de la hoții din Spania... . Îmbrăcată strident și duhnind a jumătate de tester, domnișoara A o întreabă șoptit pe domnișoara B, în curtea bisericii: ”fată, am ruj pe dinți ?”
A doua poveste am inventat-o eu, însă n-am apelat prea mult la imaginație. Realitatea inspiră...
A, B, X sau Y sunt doar câteva litere din alfabetul ”milioanelor de români care au mers la biserică pentru a serba Învierea Domnului”. E citat dintr-un comunicat de presă. În realitate, ăștia sunt ”enoriașii”. Plus o armată de țațe pioase duminica și ale dracului în restul vieții. Numărul ”adevărat-credincioșilor” este prea mic pentru a conta în statistici. Românii merg la biserică procedural. O fac ca pe o mondenitate, ca pe o obligație de familie sau de cuplu. Slujba plictisește și oricum n-o ascultă nimeni. Am ascultat eu odată o slujbă la o înmormântare. Am fost atent, să văd ce vrea să spună... Despre ”umilință”, ”încercare”, ”frică de Dumnezeu”, ”robul tău”, ”milă”, ”prigoană”, ”chin”, ”suferință”, ”dușmani” și ”odihnă”. Niște tâmpenii sinistre, la propriu. O manea fomfăită pe nas. Zic, ”hai,că asta e exact ce vrea să audă văduva !”. Popa arăta ca adunat de pe Dâmbovița și vorbea atât de prost încât se plictisise și mortul, Dumnezeu să-l ierte...
În noaptea în care ”sărbătorim învierea Mântuitorului”, statistica vorbește cel mai bine - românii se îmbată de trei ori mai mult și se bat cel puțin dublu decât într-o zi oarecare. Tot românii ”bagă la maț” până ajung la spital cu indigestii. Unii se sinucid, probabil pe ideea că de Înviere ți se iartă toate... În rest, nimic spiritual pe frontul de est... Nu m-ar mira să citesc săptămâna viitoare în STAR cum și-a cunoscut Codin Poponeț noua iubită în noaptea de Înviere, în curtea bisericii...
În rest, s-auzim de bine...
Fie ca Lumina să vă călăuzească...
Domnul X și domnul Y au fost în noaptea de Înviere la aceeași biserică. Aranjați impecabil, parfumați și gelați până în sprâncene, cei doi s-au dus să ”ia Lumină”. Dup-aia s-au dus la ”The Gang”, unde și-au rupt capetele. Nici nu terminase popa tot recitalul, că domnul X și domnul Y erau beți morți. În câteva ore au înregistrat un număr impresionant de pahare ciocnite în cinstea Mântuitorului. Apoi și-au pierdut mințile, și domnul X s-a certat cu iubita. S-a înfipt puțin în ea, a înjurat-o de morții mă-sii, de familie, adăugând în ”speech” și câteva referiri la cât de curvă e și în ce hal o să-i spargă fața când o să dea iar ochii...
Pe drumul de întoarcere de la club, domnul Y - abțiguit asemenea - s-a gândit să-i arate mai multă compasiune tovarășului de pahar X - de neconsolat după scandalul cu iubita... Și-atunci, domnul Y a vrut să snopească în bătaie doi necunoscuți. Care treceau pe stradă, în treaba lor... Așa, degeaba. A urmat aceeași procedură cu înjurături de morți, de familie, niște scuipați și promisiuna că ”vă rup căpățânile, să moară familia mea !” Ceva mai treji decât protagoniștii noștri, necunoscuții au ales să bată în retragere. Spre dimineață, obosiți de-atâta petrecere creștinească, domnul X și domnul Y s-au retras fiecare la casa lui, pentru un somn de paisprezece ore... Adevărat a-nviat ! Povestea este reală, pe eroi îi cunosc personal, și toate s-au întâmplat în noaptea de Înviere.
Echitabil ar fi acum să continui cu povestea domnișoarei A și a domnișoarei B - ele două nedespărțite prietene, aspirând la poșete de firmă și la același tip de prinț frumos pe cal alb. Sunt prietene încă de vremea când erau în liceu, și mai fac - din când în când - mici dezacorduri... Au împărțit bune și rele, iubiți, și - după caz - hainele cumpărate vrac de la hoții din Spania... . Îmbrăcată strident și duhnind a jumătate de tester, domnișoara A o întreabă șoptit pe domnișoara B, în curtea bisericii: ”fată, am ruj pe dinți ?”
A doua poveste am inventat-o eu, însă n-am apelat prea mult la imaginație. Realitatea inspiră...
A, B, X sau Y sunt doar câteva litere din alfabetul ”milioanelor de români care au mers la biserică pentru a serba Învierea Domnului”. E citat dintr-un comunicat de presă. În realitate, ăștia sunt ”enoriașii”. Plus o armată de țațe pioase duminica și ale dracului în restul vieții. Numărul ”adevărat-credincioșilor” este prea mic pentru a conta în statistici. Românii merg la biserică procedural. O fac ca pe o mondenitate, ca pe o obligație de familie sau de cuplu. Slujba plictisește și oricum n-o ascultă nimeni. Am ascultat eu odată o slujbă la o înmormântare. Am fost atent, să văd ce vrea să spună... Despre ”umilință”, ”încercare”, ”frică de Dumnezeu”, ”robul tău”, ”milă”, ”prigoană”, ”chin”, ”suferință”, ”dușmani” și ”odihnă”. Niște tâmpenii sinistre, la propriu. O manea fomfăită pe nas. Zic, ”hai,că asta e exact ce vrea să audă văduva !”. Popa arăta ca adunat de pe Dâmbovița și vorbea atât de prost încât se plictisise și mortul, Dumnezeu să-l ierte...
În noaptea în care ”sărbătorim învierea Mântuitorului”, statistica vorbește cel mai bine - românii se îmbată de trei ori mai mult și se bat cel puțin dublu decât într-o zi oarecare. Tot românii ”bagă la maț” până ajung la spital cu indigestii. Unii se sinucid, probabil pe ideea că de Înviere ți se iartă toate... În rest, nimic spiritual pe frontul de est... Nu m-ar mira să citesc săptămâna viitoare în STAR cum și-a cunoscut Codin Poponeț noua iubită în noaptea de Înviere, în curtea bisericii...
În rest, s-auzim de bine...
Fie ca Lumina să vă călăuzească...
joi, 1 aprilie 2010
Niște țărani...
Mi-am luat o mică vacanță rustică. O pauză de București, de putoarea lui îmbâcsită, de claxoanele obraznice și de restul, așa cum îl știți. Am fost plecat undeva în Vrancea, să dau o mână de ajutor la ”primenirea” de primăvară a unui loc foarte drag mie - o casă de vacanță din lemn, înconjurată de munți împăduriți, din toate părțile. Prin față trece un râu, vecinii sunt puțini și arhaici ca la Muzeul Satului, și pe o rază de zeci de kilometri nu există nicio activitate industrială. Doar pădure. Din cauza asta aerul este incredibil. Parcă funcționezi la dublu-capacitate, dormi neîntors și n-ai stare toată ziua. Dacă ești gras, slăbești. Dacă ești slăbănog, te pui pe picioare...
Într-o săptămână de ”refacere”, am rașchetat mese, le-am dat cu baiț (trei straturi) și lac (tot atâtea), am cărat mobilă, , am bătut cuie, am tăiat lemne. Cu drujba, că suntem, totuși, în 2010... Ultimele așchii de brad mi le-am scos din piele zilele trecute. Amintiri clandestine...
Îmi place să ies noaptea în curte, să urinez printre stinghiile de gard, uitându-mă la cer, ca pe vrema când aveam dinți de lapte și nicio grijă. Dacă nu sunt nori, descoperi noi galaxii, invizibile din oraș, și cel puțin odată pe minut vezi o stea căzătoare. Personal, am trăit de câteva ori o senzație ecstatică, de parcă aveam rădăcini în toată minunăția asta, și mă simțeam protejat în mijlocul ei, ca un sâmbure... Imposibil de descris. Respiri adânc și parcă tragi în plămâni tot Universul. Diminețile miros a fân, după-amiaza a soare și iarbă crudă, iar seara a fum de lemne. Auzi doar păsările, câte-un lătrat de câine, foșnetul vântului și șușoteala râului. O simfonie pentru toate simțurile...
Pot să spun fără niciun fel de rezervă că m-aș putea muta acolo minim un an, fără să duc dorul orașului. Recunosc, și pentru că există acces la internet, cablu - cu toate canalele sportive, centrală (pe lemne) - deci apă caldă, încălzire, duș, cadă, bideu și restul de ”aroganțe burgheze”. Totuși, să nu exagerăm. Nu sunt ipocrit, și nu mă omor să citesc etichetele de săpun pe ”tronul” din spatele curții. Îmi place iarna prin geam, de la căldură, ca lui Alecsandri. N-o să fac pe țăranul tradiționalist, că nu e cazul. Știu ce înseamnă să mergi desculț pe o uliță, dar n-am ajuns niciodată să-mi bătătoresc tălpile...
De ce insist cu toată descrierea asta ? Mai mult pentru mine. Mă ajută să revin într-un loc unde - cu riscul de a deveni morbid - m-am gândit de câteva ori că mi-ar plăcea să mi se împrăștie cenușa. Fără pic de patetism și cu toată sinceritatea. În esență, de-acolo facem parte. De-acolo venim toți și - indiferent pe unde am lua-o, tot acolo ne întoarcem. Și asta mi se pare extraordinar !
Rupe-ți un minut, și încearcă să conștientizezi că faci parte din toată nebunia asta ! Ești o scânteie din Big Bang, o sămânță din toate galaxiile. Faci parte din TOT, și asta nu se va schimba niciodată ! Nimic nu dispare, totul se transformă. Suntem o sumă incredibilă de coincidențe, sau rezultatul unui miracol ! Aveam infinit mai multe șanse să nu existăm, și totuși suntem aici ! Pe bune,încearcă să te gândești la chestia asta, când ești doar tu și un apus. Și scrie-mi și mie ce simți. Și care e prima întrebare care îți trece prin cap...
Orașele ridicate pentru a ne satisface lenea s-au transformat rapid în adevărate centre de auto-exterminare. Mâncăm hrană toxică, fără gust, colorată cu extract din gândaci (carminul, dacă nu știați, prezent în toate mezelurile), aromatizată ”identic natural” și ambalată în plumb. Bem apă la plastic sau îmbibată cu clor. Suntem dependenți de farmaciile non-stop, de picături, de plasturi și dezinfectanți. Nu concepem viața fără semafoare. Respirăm putregai ars. Orașele ne-au adus alergiile și obezitatea, calviția și miopia. Stress-ul sălbatic. În orașe trăim mai puțin...
Caraghios este că totul s-a întâmplat sub liber-arbitru. Am ales să fim sclavii propriului mod de viață, încât - de multe ori - în loc să ne folosim de creier, parcă se folosește creierul de noi !
Evadați cât puteți de des din birouri și din cartiere, din intersecții sau office-building-uri. Dacă aveți un colțișor de verdeață, prin vreo fundătură de lume, să nu-l înstrăinați ! Dacă aveți bunici la țară, slavă Domnului ! Lăsați-vă copiii acolo, până când încep școala. Să-și julească genunchii pe coclauri, să mănânce mărul căzut pe pământ și șters cu mâneca, roșia din grădină și oul din cuibar. Să vadă ce gust au cireșele mâncate din pom. O să-i aveți de o sută de ori mai rezistenți și mai sănătoși. Fără slalom printre mașini, messanger, chei de gât și batoane de ciocolată cu nouă aditivi. Fără benzen, plumb, azbest, initium, clor, și restul otrăvurilor pitorești de pe o arteră aglomerată, luminată feeric de Sărbători, prin bunăvoința Primăriei...
I'm a dirty old man?
My life is cold,
I'll chill you to the bone,
Heart of stone,
Have a care,
You know my breath stinks,
I leave shit everywhere,
So be aware ?
Don't you dare try appealing to my better nature,
You better wait, you're misinformed,
Ain't nothing warm about me,
? concrete clay and steel,
And what else is real?
I mean the actual deal,
People seem to love living under my skin,
Some of them call me London,
I'm also known as New York.
Anywhere in the world you find me
I talk the same bad talk,
Walk the same walk from side to side,
You're transparent to me,
There ain't a thing you can hide,
Derive glamour from the stamina it takes to survive.
Now give me your cash and go
Before you're heart brakes,
You're living under my wing
And all you got I'm going to take,
I'm a dirty old man.
Într-o săptămână de ”refacere”, am rașchetat mese, le-am dat cu baiț (trei straturi) și lac (tot atâtea), am cărat mobilă, , am bătut cuie, am tăiat lemne. Cu drujba, că suntem, totuși, în 2010... Ultimele așchii de brad mi le-am scos din piele zilele trecute. Amintiri clandestine...
Îmi place să ies noaptea în curte, să urinez printre stinghiile de gard, uitându-mă la cer, ca pe vrema când aveam dinți de lapte și nicio grijă. Dacă nu sunt nori, descoperi noi galaxii, invizibile din oraș, și cel puțin odată pe minut vezi o stea căzătoare. Personal, am trăit de câteva ori o senzație ecstatică, de parcă aveam rădăcini în toată minunăția asta, și mă simțeam protejat în mijlocul ei, ca un sâmbure... Imposibil de descris. Respiri adânc și parcă tragi în plămâni tot Universul. Diminețile miros a fân, după-amiaza a soare și iarbă crudă, iar seara a fum de lemne. Auzi doar păsările, câte-un lătrat de câine, foșnetul vântului și șușoteala râului. O simfonie pentru toate simțurile...
Pot să spun fără niciun fel de rezervă că m-aș putea muta acolo minim un an, fără să duc dorul orașului. Recunosc, și pentru că există acces la internet, cablu - cu toate canalele sportive, centrală (pe lemne) - deci apă caldă, încălzire, duș, cadă, bideu și restul de ”aroganțe burgheze”. Totuși, să nu exagerăm. Nu sunt ipocrit, și nu mă omor să citesc etichetele de săpun pe ”tronul” din spatele curții. Îmi place iarna prin geam, de la căldură, ca lui Alecsandri. N-o să fac pe țăranul tradiționalist, că nu e cazul. Știu ce înseamnă să mergi desculț pe o uliță, dar n-am ajuns niciodată să-mi bătătoresc tălpile...
De ce insist cu toată descrierea asta ? Mai mult pentru mine. Mă ajută să revin într-un loc unde - cu riscul de a deveni morbid - m-am gândit de câteva ori că mi-ar plăcea să mi se împrăștie cenușa. Fără pic de patetism și cu toată sinceritatea. În esență, de-acolo facem parte. De-acolo venim toți și - indiferent pe unde am lua-o, tot acolo ne întoarcem. Și asta mi se pare extraordinar !
Rupe-ți un minut, și încearcă să conștientizezi că faci parte din toată nebunia asta ! Ești o scânteie din Big Bang, o sămânță din toate galaxiile. Faci parte din TOT, și asta nu se va schimba niciodată ! Nimic nu dispare, totul se transformă. Suntem o sumă incredibilă de coincidențe, sau rezultatul unui miracol ! Aveam infinit mai multe șanse să nu existăm, și totuși suntem aici ! Pe bune,încearcă să te gândești la chestia asta, când ești doar tu și un apus. Și scrie-mi și mie ce simți. Și care e prima întrebare care îți trece prin cap...
Orașele ridicate pentru a ne satisface lenea s-au transformat rapid în adevărate centre de auto-exterminare. Mâncăm hrană toxică, fără gust, colorată cu extract din gândaci (carminul, dacă nu știați, prezent în toate mezelurile), aromatizată ”identic natural” și ambalată în plumb. Bem apă la plastic sau îmbibată cu clor. Suntem dependenți de farmaciile non-stop, de picături, de plasturi și dezinfectanți. Nu concepem viața fără semafoare. Respirăm putregai ars. Orașele ne-au adus alergiile și obezitatea, calviția și miopia. Stress-ul sălbatic. În orașe trăim mai puțin...
Caraghios este că totul s-a întâmplat sub liber-arbitru. Am ales să fim sclavii propriului mod de viață, încât - de multe ori - în loc să ne folosim de creier, parcă se folosește creierul de noi !
Evadați cât puteți de des din birouri și din cartiere, din intersecții sau office-building-uri. Dacă aveți un colțișor de verdeață, prin vreo fundătură de lume, să nu-l înstrăinați ! Dacă aveți bunici la țară, slavă Domnului ! Lăsați-vă copiii acolo, până când încep școala. Să-și julească genunchii pe coclauri, să mănânce mărul căzut pe pământ și șters cu mâneca, roșia din grădină și oul din cuibar. Să vadă ce gust au cireșele mâncate din pom. O să-i aveți de o sută de ori mai rezistenți și mai sănătoși. Fără slalom printre mașini, messanger, chei de gât și batoane de ciocolată cu nouă aditivi. Fără benzen, plumb, azbest, initium, clor, și restul otrăvurilor pitorești de pe o arteră aglomerată, luminată feeric de Sărbători, prin bunăvoința Primăriei...
I'm a dirty old man?
My life is cold,
I'll chill you to the bone,
Heart of stone,
Have a care,
You know my breath stinks,
I leave shit everywhere,
So be aware ?
Don't you dare try appealing to my better nature,
You better wait, you're misinformed,
Ain't nothing warm about me,
? concrete clay and steel,
And what else is real?
I mean the actual deal,
People seem to love living under my skin,
Some of them call me London,
I'm also known as New York.
Anywhere in the world you find me
I talk the same bad talk,
Walk the same walk from side to side,
You're transparent to me,
There ain't a thing you can hide,
Derive glamour from the stamina it takes to survive.
Now give me your cash and go
Before you're heart brakes,
You're living under my wing
And all you got I'm going to take,
I'm a dirty old man.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Abonați-vă la
Postări
Comentarii