joi, 14 februarie 2013

Despre un Titan


De fiecare dată când beau un pahar în plus, rămân cu Titanul la un pahar de vorbă... Deschid un folder de pe partiția D: dau click, click...încă un click, și-am ajuns...

Ce-ai făcut, mă tată ?!...

Mă uit cu ochi tulburi în ochii lui verzi și nu zic nimic, pentru că știu că oricum mă aude, sau cel puțin nu-mi dau voie să cred altceva... Afară era iarnă cum erau iernile în copilărie, cu cer scurs în alb peste un București  gri în care Ceaușescu muta bisericile cu macaraua să nu se vadă la bulevard...
Vis-a-vis de geamul nostru de pe strada Moșilor bântuiau excavatoare pe care astăzi le văd de parcă ar fi fost ieri... Era iarnă cum erau iernile în copilărie și Titanul ieșea pe balcon la bustul gol să tragă o dușcă de țuică de Braniștea, nepăsător la viscol, la ger și la fulgii de zăpadă care-i mușcau din contur...

Tata e uriaș !

Dincolo de geam, la căldură și protejat de poala parfumată a mamei, priveam fascinat scena de olimpianism veritabil fără să știu pe atunci că tatălui meu îi era frig și nu-i plăcea țuica, de niciun fel... Juca tot rolul ăsta imperial să mă simt eu fiu de uriaș care frînge borcanul cu murături și arsura din sticlă și poate frânge orice, incusiv soarta despre care nu știam nimic la vremea aia de iarnă ca în copilărie... Eram mai mic decât spătarul fotoliului, era mai mare decât îmi închipuiam....

Și mama îmi șoptea complice...”Vezi, mamă ?...Tata e uriaș !”

Și pentru că Dumnezeu a vrut să fiu copil de Titan, copilăria mea s-a născut în Olimp. Titanul mi-a arătat cum să mângăi bondarul pe spinare când se afundă în tufa de liliac. Am învățat să înțeleg bondarul și liliacul, și mă întrebam de ce i se înroșesc ochii Titanului la tot ce e luminos. Am înțeles mai târziu, nu prea târziu... Tot El mi-a deslușit graiul negrăitoarelor, mi-a arătat răsărit și apus.

M-a învățat să arunc hârtia la coș, m-a învățat să iau hârtia de jos și s-o arunc la coș...

Mi-a dezvăluit toate tainele unei lumi în care prinzi musca în căuș și-i dai drumul afară... Acum știu, dar e prea târziu să spun ”am înțeles”, chiar dacă nu e niciodată prea târziu. Astăzi, scriu despre asta de parcă vorbesc cu urma cercurilor dintr-un ocean în care am aruncat o piatră prea mare acum și prea mică atunci...

De la Titan am învățat ce e frumos și mi-a arătat că totul e frumos, dar asta am înțeles târziu, când nu mai e nici Titanul, și nici așa de frumos...

Când aveam vreo șase ani, m-a dus să văd filmul ”Mihai Viteazu” și mi-a povestit cu timbru de Ispirescu vitejia neamului românesc. M-a mințit dumnezeiesc, pe note joase, în șoaptă... Mi-a spus povești cu feți frumoși valahi sau moldavi care n-au existat sau au fost altfel decât m-a păcălit Titanul din cartea de Istorie. M-a făcut să-mi dea lacrimile când aud imnul ăsta al nostru de căcat, cu deșteptări din morții mamii noastre de proști, și m-a făcut să cred că suntem mult mai buni decât suntem. M-a obligat să fiu, la rândul meu, mai bun decât văd în jur... M-a învățat să nu fiu ce văd....Să fiu  ce ce simt în miezul ăla de luminiță pentru care bat clopotele duminica...

Aveam dinți de lapte când mi-a explicat ce minunată e Cinstea și ce rea e Minciuna. M-a făcut să mă întreb și să cercetez înainte să cred, și astfel am ajuns să cred cu adevărat.  M-a obligat să clădesc  finaluri fericite pentru eroi pozitivi care nu există, dar fără de care nu există nimic.... Titanul m-a mințit, și astăzi mă doare atât de frumos devărul pe care nu mi l-a spus...  Abia astăzi îl simt...

Îl simt în fiecare secundă din numărătoarea inversă la care m-a înhămat, și-i mulțumesc prea târziu, chiar dacă niciodată nu e prea târziu. Fără final și fără puncte-puncte.

De fiecare dată când beau un pahar în plus, rămân cu El la un pahar de vorbă... Deschid un folder de pe partiția D: dau click, click...încă un click, și-am ajuns...
 


Share On Facebook !

joi, 8 decembrie 2011

De ce i-am dat ”Like” lui Gigi Becali...

Becali nu s-a îmbogățit făcând afaceri cu Statul. Poate a prins și el o ciozvârtă cu terenurile MAPN-ului, însă cea mai mare parte din avere a făcut-o legal. Literar cinstit, adicătălea... Când a fost la stână (unde, apropo, se muncește !), cănd a cărat cărămizi de telemea împăturite în ”Sportul” pentru de-alde Hagi, când a cumpărat ieftin și a vândut scump, când a speculat, valorificat sau multiplicat - Gerge Becali, zis Gigi - și-a făcut averea pe barba lui, nu neapărat pe seama noastră. Pe Becali nu-l simți în buzunar. Între șmecherii de lojă ai fotbalului românesc, nu cunoaștem mulți cu ”CV”-ul ăsta. De exemplu, domnul Iancu de la Timișoara e cult. Are vorbele la dânsul, e și golan, poartă și cravată. E ferm sau are cojones. Sare și calul dacă e sau nu cazul, știe o mulțime de cuvinte, a citit cărți și posedă - întotdeauna ! - adevărul absolut...  Aparent, o viță superioară unui cioban machidon. Și totuși, domnul Marian Iancu îmi dă o senzație în plus. Un fior în TVA, pe toate bonurile de supermarket... Sunt curios, câți ”domni Iancu” mai sunt în România ?...
Nu foarte mulți - ca stil și oratorie, mulți ca rețetă a succesului...
De Porumboiu nu zic nimic. Eu l-am văzut la televizor, în direct, plantând o pădure. Cu voluntari mulți, cu lopeți și tricouri tip, Porumboiu planta copaci, cât se vedea orizontul operatorului. Mulți-mulți...puieți. A fost prima dată în viața mea când am văzut cum se plantează o pădure, nu cum se taie ! A transmis Realitatea în direct și vocea lui Tatulici mă convingea că e pe bune... Puiul ăla de codru imberb mi-a dat lacrimile, gen...că tot se poartă...
De atunci, am dat și eu jos pălăria pentru țărănoiul școlit Porumboiu și am încheiat paranteza.
George Becali, că despre el era vorba, face parte dintr-un soi digerabil, chiar dacă a crescut pe coclauri și o ia, de cele mai multe ori, tot pe acolo... Tot el mă amuză aproape în fiecare zi. Ce zice, face sau ce gândește el va fi tot timpul subiect de presă. E primul pe toate site-urile de sport, aproape în fiecare zi.Sau oră... Pentru că tot noi citim, ascultăm, vedem, comentăm și alimentăm mai departe personajul Becali. Îl cerem și-l primim, pentru că-l merităm. Pe mine, Becali mă amuză cel puțin de două ori pe săptămână. Desigur, așa v-ați dat seama toți că nu sunt stelist. Mă gândesc uneori că există suporteri fanatici ai Stelei care iau calmante din cauza lui... De niște ani !
E credincios și mincinos și fariseu. E generos și profitor...
Becali e alb și negru, nu e nici alb, nici negru și e tot timpul caricatural. E simpatic de haios, uneori și când e maxim de mârlan, e amuzant și pur și simplu. Oamenii îl plac, îl simpatizează, că de-aia ni-l dați - voi jurnaliștii - toată ziua, peste tot. Poporul îl iubește ca pe nebunul satului. Dacă l-ar vota toți țăranii care i-au lustruit dreapta de-a lungul anilor, prin țara asta, Gigi ar ieși președinte detașat.
Apropo, a făcut și Becali două brazde de case. Mai mici, mai cotețe. Vorba românului - le-a dat, nu le-a luat, ca apa... Cum necum, le-a făcut el, pe banii lui pentru niște unii fără case. În aceeași perioadă, statul român nu-și permitea luxul, după inundații... El și-a permis. A scos din balot niște teancuri, a plătit niște oameni, a cumpărat niște mărfuri, a pus niște mistrii și i-a dat peste bot guvernului, cu g mic. Mi se pare o ispravă destul de serioasă pentru un cioban.
Tot cioban e și la Steaua, unde nu e stână. De fapt, n-ar trebui să fie, dar el nu vrea să înțeleagă asta. Oile, oi, fotbaliștii fotbaliști. Stână...stea. Nu merge. Ăla care a scris ”Miorița” era beat sau cretin. Gigi e la stână, se vede, și se simte iscusit.  Acum, de când Steaua joacă pe toate miriștile, se îndeplinesc și criteriile geografice ale transhumanței. Vara, cu turmele la păscut în Ghencea, iarna cu caravana prin împărăție, unde e mai ieftină gazda... Șef de turmă, nea Gigi. Dictonul lui (unul dintre numeroasele) ar trebui să fie
”Sunt deștept și dacă nu sunt, mă fac !”
Cum păstorește la Steaua este degradant, nu amuzant. Totuși, acolo vorbim de istorie. Gigi, ești praf la afacerea asta, las-o Dumnezeului !!
George Becali crede că prinde din mers orice, și de-aia se pricepe. Toți îl aprobă. Știe că-l duce mintea, dar crede că-l duce mai mult decât e cazul. În jurul lui mănâncă plăcinte dobrogene multe personaje spilcuite și  toate urmează o coregrafie zilnică să-i arate lui Gigi cine este Sfinxul, pupându-i inelul cu ghilimele. În jurul lui George Becali zis Gigi se țese un Univers în care el este un fel de trimis al Domnului, sau cel puțin un preferat. Lui Gigi îi place vorba dulce. Face bine la ten, se simte bine în oglindă și asta contează. Chiar dacă îl costă scump la buzunare.  Gigi hrănește gurile care îi cântă dulce și fals. Viața lui e un musical lăutăresc pe Trinitas, în formă glorios-pioasă. Pentru cine are bani, e tentant ca o bomboană fondantă universul lui Gigi și duce la ce-a avut Ceaușescu. Un portofel de paranoia și multe gloanețe la zid. Într-un fel, săracul de el... 
E greu și pentru un Marian Iancu să-și păstreze capul pe umeri într-un palat ca ăla cu Isus bătut în cuie. Becali are oi la palat. E bine și rău că le are...
Să nu mă înțelegeți ”stelist”...
Nu i-am ridicat o statuie lui Gigi, George, domnul sau cum vreți să-i spuneți Becali... Pur și simplu, cred că dacă n-ar fi el, lumea ar fi puțin mai plictisitoare. Și asta e imens. Nu sunt vreun fan, dar nici nu mi se pare normal să-l înșurubăm în nisip și să-l luăm la țintă...
Atât.
Să zicem că n-am chef de încheieri cu tîlc. Poza, n-are nicio legătură...


Share On Facebook !

duminică, 22 mai 2011

Greuceanu


Zilele trecute mi-a intrat în casă prima muscă pe 2011. Mai mare decât o musculiță de oțet și mai mică decât sora ei puturoasă – musca de bălegar. O lighioană de talie medie, fără pedigree. M-a bâzâit enervant prin toate camerele și chiar dacă am încercat insinctiv și semi-conștient s-o prind, a reușit să mă ”dribleze” cu ușurință de fiecare dată... Nu-mi dau seama cum reușește musca să evite un căuș de palmă cu atâta ușurință. Nu zboară nici cu precizie de colibri, n-are nici viteză și face și zgomot... Chiar dacă pare pradă sigură la prima vedere, insecta asta nepopulară se descurcă de minune în secolul XXI. Evident, mai bine decât noi...

Apoi, a devenit o constantă a vieții mele casnice. Câtă vreme am manevrat mouse-ul, s-a plimbat mândră pe mâna mea, scărpinându-se impasibilă după ceafă. Și-a găsit timp, din când în când, să-mi lase o vagă senzație că ar vrea să-mi intre în gură, am simțit-o prin păr sau m-a sfidat cu un zig-zag de Zorro pe ecranul monitorului. Apoi, mi-am dat seama că vine după mine peste tot ! Eu am mâncat în bucătărie, ea m-a așteptat cuminte pe faianță, curățându-și labele. Apoi, în sufragerie – când pe masă, când pe mine, când pe monitor. Când m-am trezit dimineața, era cu mine în dormitor... După două zile, m-am obișnuit cu ea și am botezat-o Greuceanu...

A fost suficient să-i găsesc un nume, și toate s-au schimbat. Pur și simplu am asimilat-o ca pe un membru al familiei. Am avut grijă să mă uit unde mă așez, să nu fac mișcări prea largi și să-i las ușile deschise prin casă, în caz că are chef să survoleze împrejurimile. A treia zi i-am pus nișe zacuscă pe un șervețel, în sufragerie... Eu pe computer, Greuceanu la masă. A mâncat cu poftă, i-am urat să-i fie de bine...

Astăzi a dispărut Greuceanu ! Probabil am uitat un geam deschis, a dat o raită pe-afară și n-a mai găsit drumul spre casă. Am căutat-o peste tot, am ascultat atent, poate îi prind bâzâitul pe undeva, am întrebat păianjenii prin colțurile camerelor să văd dacă nu s-a întâmplat vreo nenorocire... Nimic ! Nici urmă de Greuceanu ! Sunt disperat ! Astăzi o să lipesc un afiș prin cartier, poate am noroc și-o găsește vreun vecin... Dacă o vedeți pe undeva, să știți că-i place zacusca și răspunde la numele de Greuceanu. Vă rog, ajutați-mă !



Share On Facebook !

duminică, 27 martie 2011

Leca Vasile

Leca Vasile, cetățean fruntaș, notar în comuna Făurei. Un nume dintr-o statistică... Pentru cei mai mulți dintre noi, un subiect neinteresant și un motiv de ”skip”. Pentru tata, o veritabilă biblie a moralității... Ambele extreme sunt dăunătoare în 2011, dar asta era o paranteză (doar) pentru el...


Leca Vasile a fost străbunicul meu. L-am cunoscut foarte târziu, când eu eram prea mic să-l asimilez și el era prea bătrân pentru a mă fascina... Un bărbat ursuz și tăcut, după toate aparențele, mai mult plângând în ultimii ani de viață... Nu-mi plăcea să mă pupe, nu-mi plăcea mirosul de vechi, nu mi-a plăcut să-l văd doborât de vreme, în așteptarea morții. Știți cum sunt bătrânii, așa că vă dați seama cum sunt ”foarte bătrânii”... Totuși, din sutele de povești fascinante în primă audiție (și exasperante prin repetiție) povestite de tata și nu numai, Leca Vasile a fost un bărbat dat dracului... Franc, un model de urmat. Aproape utopic...

În Al II-lea Război Mondial, pe vremea când România întorcea armele ca o târfă împotriva Reich-ului aliat, în comuna Făurei erau găzduiți de ceva vreme ofițerii germani. În casele românilor. Cantonată în apropierea localității, armata prusacă era un exemplu de civilizație și rigurozitate pentru care noi, ca nație, n-am putea să ne facem vinovați nici într-o mie de ani de exercițiu... Ofițerii Reich-ului erau cazați privilegiat în casele țăranilor mai răsăriți, care - prin natura lor ospitalieră pe vremea aia - îi tratau ca pe rude apropiate... Nemții n-au fost intruși aici, n-au furat ceasuri și nu ne-au violat femeile. Ne-au învățat în schimb ce înseamnă igiena, politețea, rigurozitatea și punctualitatea. Din păcate, n-am ținut minte nimic din scurta şi perfida noastră alianță cu Germania...

Unul dintre ”răsăriții” comunei era Leca Vasile. Un tip de o verticalitate enervantă, obsedat de etică, bolnav de cinste și suferind de omenie. Știa carte, nu vorbea prea mult, zâmbea și mai rar, dar avea un cuvânt de spus în comunitate - cu efect de lege - tocmai pentru că i-ar fi fost imposibil să se abată de la adevăr... Oricare adevăr... Oamenii știau asta și-l respectau, veneau să-i ceară ajutorul sau pur și simplu să-i medieze în cine știe ce conflict sătesc. Din aceeași cauză, în casa lui Leca Vasile era găzduit ditamai ofițerul german superior, asimilat rapid de familie ca un fel de frate vitreg de peste mări și țări. Mâncau la aceeași masă, aceleași bucate. Conversau, gustau țuica sau beau din ea până îi cuprindea somnul, la fel, neamț sau român...
Apoi au venit rușii...

Regele Mihai a abdicat repejor, a dansat cazacioc pe masă cu oficialitățile de la Moscova, și-a luat vagoanele cu patrimoniu și s-a cărat rapid... Ca bonus, l-a oferit rușilor și pe Antonescu - lucru pentru care (permiteți-mi o paranteză) n-o să-l iert niciodată pe clăpăugul ăla penibil...

Obligată să se retragă precipitat, armata germană a părăsit în mai puțin de 24 de ore Făureiul, lăsând în urmă prieteni români, ibovnice sau prunci fragezi cu ochii albaștri... N-au reușit să fugă toți pentru că rușii veneau cu ”vânt din pupa” călare pe tancurile T-34. ”Davai ceas, davai nevastă”...  Unii nemți au rămas în urmă și au fost prinși. Cei mai mulți au ajuns la minele de plumb de la Kolîma, unde au murit încet și chinuit, alții au fost executați pe loc. Rușii nu sunt germani, așa cum românii nu sunt germani...
Ofițerul neamț găzduit de Leca Vasile n-a apucat să fugă. Habar n-am de ce... Pur și simplu când au ajuns rușii la Făurei era ascuns într-o șură din sat, acoperit cu fân și cu inima bătându-i să-i sară din piept. Au răscolit ”ivanii” după prusaci, au scotocit prin casele românilor, apoi și-au așezat tabăra în același loc unde fusese cantonată cu două zile mai devreme armata germană... Ofițerii ruși au fost găzduiți în aceleași odăi în care dormiseră superiorii germani, c-așa e-n viață...

Leca Vasile a primit din nou un ofițer superior. Rusul a fost asimilat rapid de familie, tratat ca atare, și dacă n-ar fi fost altă limbă și altul apetitul pentru țuica noastră de bărăgan, nici nu ți-ai fi dat seama că s-a schimbat oaspetele... În tot timpul ăsta, tolomacul de german rămas în urmă a stat ascuns cu săptămânile prin beciuri și pătule, fiind hrănit pe furiș de Leca Vasile și de săteni. Dacă te prindeau rușii că adăpostești un inamic hitlerist, în cel mai bun caz erai executat pe loc. Dacă aveai ghinionul să pici pe mâna NKVD-ului - poliția politică a lui Stalin - nu-ți rămânea decât să te rogi la Divinitate să crăpi, după multe ore de tortură. Cetățenii din Făurei și-au asumat riscul și l-au hrănit pe neamț, l-au adăpostit și au așteptat să pice de undeva o soluție...
Apoi, într-o noapte, Leca Vasile s-a îmbătat cu rusul și i-a spus... I-a mărturisit că satul ascunde un neamț, i-a spus povestea lui și l-a lăsat să judece... Rusul nu mai era de mult un străin cantonat în Făurei... Ospitalitatea și charisma afurisitului de român l-au dat gata... Leca Vasile l-a pus să jure că dacă o să-l împuște pe german, atunci să-l împuște și pe el, primul... Și a venit cu neamțul de mână...

Culmea, pe bolșevic îl chema Serghei. Un clișeu de nume rusesc, dar mi l-au confirmat trei persoane...  L-a adus Leca Vasile de mână pe neamț și l-a pus față în față cu rusul... Apoi s-a pus între ei și a cerut primul glonț. N-a fost să fie, pentru că Serghei era om, sau îl omenise prea bine Leca Vasile. Era un fel de fiu, așa cum era și neamțul ascuns în pătul... Omenia se ridica pe vremea aia dincolo de ideologii, războaie sau interese... A strans din dinți Serghei și i-a strâns mâna neamțului...
Nu doar că l-a iertat și nu l-a dat pe mâna NKVD-ului, dar Serghei s-a ocupat personal de evadarea prusacului, ca în filme. I-a făcut rost de o uniformă rusească, i-a dat documente false, o mașină și un șofer care să-l ducă până la granița de război, de unde prusacul a fugit la ai lui, în siguranță... Și-au riscat toți pielea. Leca Vasile, Serghei și șoferul... Pentru un om, în virtutea calității de om...

La mulți ani după terminarea războiului, Leca Vasile a primit de la poștașul din Făurei o scrisoare ticsită de timbre... Îi scrisese neamțul... Ajutat de ruși, fugise noaptea printr-un câmp minat, apoi aproape l-au împușcat ai lui, a dat un milion de explicații și într-un final a scăpat... Acum, după niște ani, neamțul avea o nevastă și doi copii, o viață senină și un viitor... Acum, germanul îi scria o scrisoare cu lacrimi de recunoștință lui Leca Vasile, într-una din puținele povești cu happy-end din Al II-lea Război Mondial... Eroul principal ?... Leca Vasile. Cetățean fruntaș, notar în comuna Făurei...

O poveste adevărată... În prezent, o expresie arhaică și estompată, ca o poveste de război... Un nume dintr-o statistică...



Share On Facebook !

marți, 22 martie 2011

Dom' Petrică

Dom' Petrică era un pensionar stilat. Demodat de pedant, tot timpul cu ochelarii pe nas, cărunt, înalt și slab, omul nu ridica vocea niciodată. Trebuia să te concentrezi uneori să-ți dai seama ce spune, pentru că valsa vocalele numai pe ton jos și studiat. Ați văzut cum vorbesc lorzii prin filmele britanice ?... Cam așa vorbea dom' Petrică, numai că în limba română. Pun pariu că mulți dintre noi habar n-au că poate fi folosit în așa mod vocabularul. Eu am descoperit norocos pe la vreo 10 ani latura lui aristocratică. Cu dom' Petrică...
Împreună cu alți pensionari, dom' Petrică juca șah toată ziua într-un părculeț verde asediat de blocuri. Pe o masă de ciment, cu mozaic din faianță, un grup de bătrâni amesteca de dimineața până noaptea piese de fildeș. Albe și negre...

De multe ori stăteam cu orele să-i văd cum joacă și mai ales să le ascult comentariile. Dom' Petrică mă făcea să râd de fiecare dată, chiar dacă nu spunea decât ”Ooo, daa, desigur !...”, la fiecare mutare greșită de-a adversarului. Juca cel mai bine dintre toți și chiar dacă mai lua bătaie, era greu să-l vezi scos de la masă. Când se întâmpla, exclama entuziast ”formidabil !”... Mă uitam la joc fără să comentez, de frică să nu fiu alungat din casta jucătorilor... Erau destul de morocănoși bătrânii și dacă-i scoteai din ale lor, riscai să te trimită la fotbal. Mai puțin dom' Petrică. El era tot timpul jovial, pentru că oricum, era tot timpul la masă...

Din cauza lui dom' Petrică mi-am luat o carte de șah și am învățat deschiderea siciliană...

Apoi, într-o zi oarecare, dom' Petrică m-a invitat la joc. Așa, din senin, după ce tocmai rulase de vreo două ori adversarii. N-aveți idee cum îmi tremurau mâinile pe pioni ! Eu, să joc o partidă cu dom' Petrică ?! Dacă astăzi m-ar invita Obama la golf n-aș fi nici pe sfert impresionat de invitație pe cât am fost atunci... Față în față cu dom' Petrică, pe tabla de șah. Eu, cu albele...

Am jucat atent fiecare mișcare și m-am concentrat în special la defensivă. Deschidere prevăzătoare cu nebun și cal. Apoi, rocadă mică... mă gândeam în șapte direcții și nu mutam până nu plimbam ochii pe toată tabla. Ceilalți pensionari ne-au înconjurat cu interes amuzat și deveniseră brusc, chibiții mei. Eram pe cai mari - jucam șah cu dom' Petrică și mă pricopsisem ad-hoc și cu o galerie pe cinste...

Desigur, am mâncat bătaie. Rapid... Pur și simplu, m-a făcut praf. Apoi, mi-a acordat revanșa și m-a bătut din nou. Și încă odată... Chiar dacă începeam bine, reușeam niște artificii tactice sau câștigam vreun pion, invariabil mă grăbeam undeva și pierdeam regina. Sau turele, nebunii, caii și apoi regina... N-am mai vrut să ies de la masă, enervat până la Dumnezeu de așa umilință și ceilalți pensionari au acceptat să rămână galerie, așteptând să-l bat, măcar odată !

”Dom' Petrică, tot te bate copilul ăsta până la urmă și te face de râs, ascultă-mă ce zic !”, auzeam după fiecare înfrângere în jurul meu, și parcă prindeam aripi...

Hai să mai facem una ! Joc eu cu negrele !

Am jucat cu dom' Petrică șah toată ziua. Încet-încet, galeria mea de pensionari s-a rarefiat discret, apoi s-a evaporat la căderea nopții. (Prea) târziu le mulțumesc acum pentru încredere, chiar dacă nu mai e niciunul pe-aici să citească. Au așteptat câteva ore bune să câștig o partidă... Nu l-am bătut niciodată pe dom' Petrică... Am fost de câteva ori la un pas, am ratat chiar o lovitură de grație, dar n-am reușit să câștig. Dincolo de miezul nopții am rămas eu, dom' Petrică și treizeci și două de piese, albe și negre. Am jucat șah până m-a găsit mama, noaptea târziu și m-a dus aproape în șuturi acasă... Mă căutase pe toate maidanele, mai avea puțin și chema poliția, dar la șah cu pensionarii nu-i trecuse prin cap să verifice... Cui i-ar fi trecut ?!...

Dom' Petrică nu mai e de mult, săracul. Nici el și nici eleganța lui cu sonoritate de gramofon... Ziua în care n-am reușit să-l bat la șah n-o s-o uit niciodată. Dom' Petrică mi-a acordat răbdător revanșă după revanșă, la infinit, pentru că nu era cavaleresc să facă altfel... A jucat cinstit, fără să mă lase să câștig și m-a învățat în ziua aia o grămadă de mutări inteligente... Mi-a spus să joc tot timpul cu albele, pentru că mi se potrivesc. Nu știu cât am băgat la cap sau cât mai țin minte... Au trecut vreo douăzeci de ani de atunci, însă tabla de șah o văd și astăzi în fața ochilor... Pe dom' Petrică mai greu... Figura lui de om bun s-a păstrat mai mult ca o senzație și mai puțin într-o formă... La fel, stilul lui aristocratic de a valsa cuvintele... Nici nu-mi dau seama ce e mai ciudat. Că-mi amintesc de dom' Petrică, sau că abia îmi mai aduc aminte de el ?...



Share On Facebook !

luni, 28 februarie 2011

Femeia, pe bune...


Sunt de acord cu sintagma ”toate femeile sunt frumoase”. Nu e un compliment de sezon. Pur și simplu, uitați-vă la noi, bărbații, prin comparație. Niște barbari. Avem păr pe piept, chelim din tinerețe și facem burtă din adolescență... Cei mai mulți dintre masculi au eleganța unui hipopotam mahmur, după o cină cu fructe fermentate... Ați văzut reclamele la bere ?... Sunt odioase, dar nu sunt departe de realitate. Să fim sinceri cu noi. Vă imaginați o lume fără tocuri ?... Eu nu. Fără șuvițe de păr aranjate teatral, cu capul înclinat într-o parte...Fără parfumuri și piele fină ? Fără manipulare dulce, fără toane, fără manichiură french și lipstic cu aromă de zmeură ? Fără indecizie la cumpărături, fără farduri și glezne subțiri... O lume seacă. Dacă toate astea ar dispărea - să zicem - joi, eu vreau să fiu mort și îngropat vineri dimineața... Ați văzut cât de frumoase sunt mamele ? Gândiți-vă la mamele voastre și încercați să vă imaginați ceva mai frumos...Nu există. Așa cum nu există frumusețe masculină. E o contradicție în termeni ! Bărbații socotiți ”frumoși” au sigur o latură feminină. Se cheamă metrosexuali, nu bărbați. Când râde unul de-al nostru, cel mult te face să râzi. O femeie te topește cu un singur zâmbet, și cu o privire pe sub sprâncene te bagă în pământ. Arătați-mi ceva mai puternic pe lume ! Pur și simplu, mi-ar fi groază să-mi imaginez o planetă fără femei. O lume fără inspirație artistică, fără tandrețe. . Fără flirt. Fără pasiune. Fără forme rotunde. Iadul ar putea să fie foarte bine un Paradis fără femei... Doar noi bărbații, un ocean cu hamei și o veșnicie să căutăm un sens în toată povestea...






Share On Facebook !

joi, 24 februarie 2011

Întâlnire cu Dumnezeu...


Astăzi m-am ciocnit de Dumnezeu... N-am planificat nimic, n-am prevăzut momentul, nu mă așteptam sub nicio formă la o așa confruntare... M-a surprins întîlnirea, așa cum niciodată în viață n-am fost în stare să anticipez ce urmează. M-am lovit de Dumnezeu la fix... Pur și simplu, ne-am izbit în mulțime accidental, dacă acceptați ideea că există accidente. O idee pe care am învățat de la Dumnezeu să nu o accept...
Pentru o secundă am înghețat, căutând formula de politețe pe care nu știam sigur dacă o datorez... I-am cerut iertare pentru neatenție, deși nu mă simțeam altfel decât bine intenționat și nici nu credeam că e cazul să mă scuz, deși tot timpul e cazul... A râs cu poftă, de parcă I-am spus cea mai bună glumă listată vreodată pe Google...
Dumnezeu râde tot timpul, ca un zmintit !
Râde cu poftă la fiecare poantă, râde cu noi sau de noi, râde în hohote când se uită la El și la opera Lui. Dumnezeu râde când doarme pentru că ne visează frumos... Pur și simplu n-ai putea să ștergi zâmbetul de pe fața Lui abstractă nici cu o radieră chinezească din latex cu aromă de trandafir...
Dumnezeu a inventat trandafirii... Albi, roșii sau roz...

Dumnezeu e haios...

Înainte să apuc să spun ceva, mi-a ferecat cuvintele cu un deget dumnezeiesc apăsat pe buzele mele impertinente...M-a pufnit râsul, pentru că Dumnezeu nu e nici autoritar, nici formalist... E suficient să te uiți în jur, și-o să-ți dai seama că poți să râzi în hohote, fără motiv... Am încercat să-I spun ceva, dar mi-am dat seama că n-are niciun rost. Le-a auzit pe toate oricum și nu-ți trebuie glas să te faci auzit când vorbești cu El. Pur și simplu, e suficient să te gândești... Dumnezeu știe tot și tot ce știe îl face să râdă... Uneori amar, amărui, dulce sau vesel. În hohote, ascuns în perdele de cer sau pe furiș... Nu știu. Lucrarea Lui, treaba Lui...

Am plecat împreună să bem o cafea pe care El a inventat-o într-una din cele șapte zile... Pardon... șase zile, pentru că în cea de-a șaptea S-a odihnit. L-am întrebat de ce are nevoie Dumnezeu de odihnă și mi-a răspuns fără cuvinte într-un un hohot de râs... Am încercat să mă uit în ochii Lui, dar m-am surprins ascunzându-mă inutil... Dumnezeu vede tot și tot ce vede i se reflectă în ochi... L-am întrebat de ce are ochi, mi-a răspuns că nu are nevoie.... Degeaba îți arunci privirea oriunde altundeva... Oricum îl găsești...
Dumnezeu a făcut pământul și cerul, soarele, luna și stelele și pe noi din stele, soare și lună... Întreabă-L de ce, și-o să-ți răspundă cu un hohot de râs...
Apoi am tăcut. Eu nu puteam să spun nimic, El n-avea de ce...
”Bună cafeaua”, mă gândeam fără cuvinte, și Dumnezeu mi-a răspuns cu un zâmbet pe care scria ”Mulțumesc !”... ”Nu-mi permit să mă gândesc mai departe”, i-am spus... ”Eu îți permit orice, așa că poți să te gândești unde vrei !”, mi-a șoptit într-un hohot de râs...
Dacă tot e aici, ce-aș putea să-L întreb ?, mi-am spus în sinea mea, deși era oricum sinea Lui... N-am știut de unde să încep... M-am gândit pe ascuns, conștient că n-am unde să mă ascund... A zâmbit subtil, lăsându-mi senzația că sunt doar eu și gândurile mele, deși era doar El și creația Lui. Aproape L-am crezut că nu știe... Privea atât de fascinat frumusețea răsăritului pictat în vitrine, de parcă nu făcuse El nici răsăritul, nici vitrinele... M-am uitat și eu să văd la ce se uită... Se uita la tot și la toate, zâmbind...
Atunci când nu râde, Dumnezeu zâmbește... 
Am zâmbit și eu, de parcă am înțeles toate răspunsurile. Apoi mi-am dat seama că nu sunt decât eu... Am visat, sau abia acum încep să visez ?...


Share On Facebook !