luni, 28 februarie 2011

Femeia, pe bune...


Sunt de acord cu sintagma ”toate femeile sunt frumoase”. Nu e un compliment de sezon. Pur și simplu, uitați-vă la noi, bărbații, prin comparație. Niște barbari. Avem păr pe piept, chelim din tinerețe și facem burtă din adolescență... Cei mai mulți dintre masculi au eleganța unui hipopotam mahmur, după o cină cu fructe fermentate... Ați văzut reclamele la bere ?... Sunt odioase, dar nu sunt departe de realitate. Să fim sinceri cu noi. Vă imaginați o lume fără tocuri ?... Eu nu. Fără șuvițe de păr aranjate teatral, cu capul înclinat într-o parte...Fără parfumuri și piele fină ? Fără manipulare dulce, fără toane, fără manichiură french și lipstic cu aromă de zmeură ? Fără indecizie la cumpărături, fără farduri și glezne subțiri... O lume seacă. Dacă toate astea ar dispărea - să zicem - joi, eu vreau să fiu mort și îngropat vineri dimineața... Ați văzut cât de frumoase sunt mamele ? Gândiți-vă la mamele voastre și încercați să vă imaginați ceva mai frumos...Nu există. Așa cum nu există frumusețe masculină. E o contradicție în termeni ! Bărbații socotiți ”frumoși” au sigur o latură feminină. Se cheamă metrosexuali, nu bărbați. Când râde unul de-al nostru, cel mult te face să râzi. O femeie te topește cu un singur zâmbet, și cu o privire pe sub sprâncene te bagă în pământ. Arătați-mi ceva mai puternic pe lume ! Pur și simplu, mi-ar fi groază să-mi imaginez o planetă fără femei. O lume fără inspirație artistică, fără tandrețe. . Fără flirt. Fără pasiune. Fără forme rotunde. Iadul ar putea să fie foarte bine un Paradis fără femei... Doar noi bărbații, un ocean cu hamei și o veșnicie să căutăm un sens în toată povestea...






Share On Facebook !

joi, 24 februarie 2011

Întâlnire cu Dumnezeu...


Astăzi m-am ciocnit de Dumnezeu... N-am planificat nimic, n-am prevăzut momentul, nu mă așteptam sub nicio formă la o așa confruntare... M-a surprins întîlnirea, așa cum niciodată în viață n-am fost în stare să anticipez ce urmează. M-am lovit de Dumnezeu la fix... Pur și simplu, ne-am izbit în mulțime accidental, dacă acceptați ideea că există accidente. O idee pe care am învățat de la Dumnezeu să nu o accept...
Pentru o secundă am înghețat, căutând formula de politețe pe care nu știam sigur dacă o datorez... I-am cerut iertare pentru neatenție, deși nu mă simțeam altfel decât bine intenționat și nici nu credeam că e cazul să mă scuz, deși tot timpul e cazul... A râs cu poftă, de parcă I-am spus cea mai bună glumă listată vreodată pe Google...
Dumnezeu râde tot timpul, ca un zmintit !
Râde cu poftă la fiecare poantă, râde cu noi sau de noi, râde în hohote când se uită la El și la opera Lui. Dumnezeu râde când doarme pentru că ne visează frumos... Pur și simplu n-ai putea să ștergi zâmbetul de pe fața Lui abstractă nici cu o radieră chinezească din latex cu aromă de trandafir...
Dumnezeu a inventat trandafirii... Albi, roșii sau roz...

Dumnezeu e haios...

Înainte să apuc să spun ceva, mi-a ferecat cuvintele cu un deget dumnezeiesc apăsat pe buzele mele impertinente...M-a pufnit râsul, pentru că Dumnezeu nu e nici autoritar, nici formalist... E suficient să te uiți în jur, și-o să-ți dai seama că poți să râzi în hohote, fără motiv... Am încercat să-I spun ceva, dar mi-am dat seama că n-are niciun rost. Le-a auzit pe toate oricum și nu-ți trebuie glas să te faci auzit când vorbești cu El. Pur și simplu, e suficient să te gândești... Dumnezeu știe tot și tot ce știe îl face să râdă... Uneori amar, amărui, dulce sau vesel. În hohote, ascuns în perdele de cer sau pe furiș... Nu știu. Lucrarea Lui, treaba Lui...

Am plecat împreună să bem o cafea pe care El a inventat-o într-una din cele șapte zile... Pardon... șase zile, pentru că în cea de-a șaptea S-a odihnit. L-am întrebat de ce are nevoie Dumnezeu de odihnă și mi-a răspuns fără cuvinte într-un un hohot de râs... Am încercat să mă uit în ochii Lui, dar m-am surprins ascunzându-mă inutil... Dumnezeu vede tot și tot ce vede i se reflectă în ochi... L-am întrebat de ce are ochi, mi-a răspuns că nu are nevoie.... Degeaba îți arunci privirea oriunde altundeva... Oricum îl găsești...
Dumnezeu a făcut pământul și cerul, soarele, luna și stelele și pe noi din stele, soare și lună... Întreabă-L de ce, și-o să-ți răspundă cu un hohot de râs...
Apoi am tăcut. Eu nu puteam să spun nimic, El n-avea de ce...
”Bună cafeaua”, mă gândeam fără cuvinte, și Dumnezeu mi-a răspuns cu un zâmbet pe care scria ”Mulțumesc !”... ”Nu-mi permit să mă gândesc mai departe”, i-am spus... ”Eu îți permit orice, așa că poți să te gândești unde vrei !”, mi-a șoptit într-un hohot de râs...
Dacă tot e aici, ce-aș putea să-L întreb ?, mi-am spus în sinea mea, deși era oricum sinea Lui... N-am știut de unde să încep... M-am gândit pe ascuns, conștient că n-am unde să mă ascund... A zâmbit subtil, lăsându-mi senzația că sunt doar eu și gândurile mele, deși era doar El și creația Lui. Aproape L-am crezut că nu știe... Privea atât de fascinat frumusețea răsăritului pictat în vitrine, de parcă nu făcuse El nici răsăritul, nici vitrinele... M-am uitat și eu să văd la ce se uită... Se uita la tot și la toate, zâmbind...
Atunci când nu râde, Dumnezeu zâmbește... 
Am zâmbit și eu, de parcă am înțeles toate răspunsurile. Apoi mi-am dat seama că nu sunt decât eu... Am visat, sau abia acum încep să visez ?...


Share On Facebook !

joi, 10 februarie 2011

Copilărie

Din suflet, mulţumesc fluturilor galbeni de mai, plecaţi acum în Paradis, rândunelei de pe verandă şi bătrânului cireş amar întors de mult în liniştea glodului... Mulţumesc vântului complice din streaşini, mirosului sfânt de carte veche şi podului fierbinte, încărcat de comori... Mulţumesc fiecărui necuvântător întors în ţărână şi lacrimilor pierdute în glod... Mulţumesc muşcăturii de viespe şi genunchilor veşnic zdreliţi, mulţumesc micii ferestre din spate şi merelor coapte pe foc, sacului alb din nopţi de colind şi fericirii dumnezeieşti din fiecare covrig căpătat....din fiecare nucă... ...din fiecare ou găsit în cuibar... Mulţumesc Ingerului meu Păzitor şi Sfântului Ispirescu pentru poveştile lui minunate, lui Iancu Jianu, Dumas şi Cavalerilor Mesei Rotunde, lui Stan Păţitul, Păcală, Harap-Alb şi Micului Prinţ... Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a lăsat să cred în El şi celor ce au făcut ca acum să pot să spun Mulţumesc...

 (Oblique Magazin - septembrie, 2006)


Share On Facebook !

luni, 7 februarie 2011

Spre altă finalizare, sexual adică care este...

Astăzi am găsit în cutia de scrisori un fluturaș strident care mă invita la un salon de masaj erotic... Inimioare, fundal roz, steluțe și o hartă imposibilă, plus fotografia ”îmbietoare”. O invitație la salon de masaj erotic în cutia de scrisori ?!...Înțeleg, s-o lași sub ștergătorul vreunui BMW parcat la Belaggio sau în geamul unui Hummer cu numere de State, dar în cutia de scrisori ?!... O fi primit un fluturaș de-ăsta și doamna Leckter de la trei ?... ”Vino în paradisul plăcerilor”...

Îmi pare rău că am aruncat capodopera, că v-o arătam aici. Așa, s-o descriu puțin...

Ca ilustrație, pe față era o fotografie, presupun, cu rol de advertising... Două dudui mai rotunjoare (să nu zic grase unse) îl călăreau cu însuflețire pe un amărât de 60 de kile în chiloți și cu ciorapi negri în picioare. El, întins pe burtă, ele deasupra, sanky, îl masau. Erotic, adică... Ziceai că vor să-i fure un rinichi. Stăteau așa, cambrate să li se mai întindă pieile, de ziceai că se rup de la mijloc și aveau toate patru mâinile înfipte în amărâtul ăla... El, nu știu dacă era viu, că în fotografie nu părea să miște. Ele își ascunseseră fețele în păr, dar nu reușiseră același lucru și cu celulita care evada glorios dintre harnașamente - ciorapi port-jartieră - desigur - negri, niște pantofi de lac cu toc cui (trebuia să menționez ?), trei colăcei pe șolduri și niște pulpe foarte generoase. Nu purtau chiloți, așa că aveau aplicate niște steluțe de cenzură în zonele ”anume”, de parcă restul fotografiei era pudic și mai erau de acoperit doar două puncte... Imaginea mi-a inspirat o scenă din filmul Dracula, dar o variantă în regia lui Sergiu Nicolaescu la bătrânețe... Contesele supraponderale sug sângele poporului. Toată minunăția asta se întâmpla pe un pat cu lenjerie roșie, cu niște oglinzi mari, (n-am văzut în viața mea mai multe clișee sexuale decât pe fluturașul ăsta !) și - desigur - cu mențiunea în josul imaginii, - fotografie autentică - ... Aș fi fost foarte dezamăgit să nu fie așa. Măcar au decența să ne arate realitatea...

Cel mai tare mi s-a părut totuși sloganul. De departe...

”Vino in paradisul plăcerilor !...Cu noi o să descoperi și alte genuri de finalizare !”

...m-am gândit puțin... Eu vreau să descopăr alte genuri de finalizare ? Nu mai sunt mulțumit cu astea vechi ?... Sunt depășit de trenduri ?... E timpul să schimb ceva, în afară de mobilă ?...

La dracu', nici nu știam că există mai multe feluri de finalizare, dar să le mai și descopăr ! Omul, cât trăiește învață și din cutia de scrisori ! Brusc, mesajul promoțional al fluturașului devenea - dacă nu interesant - cel puțin palpitant ! Noi orizonturi ! Cu toată curiozitatea mea bolnavă, recunosc, n-aș vrea să aflu nimic nou de la duduile alea din fotografie. M-am speriat de dânsele... Din ce am dedus, cu ele descoperi ultima și suprema finalizare, și dup-aia te mănâncă. Invitația lor arată ca o chemare la safari, nu la sex. Și tu ești zebra.

Nu înțeleg, e ticsit orașul de reclame la bordeluțe d-astea clandestine...e chiar atât de mare cererea ?!...


Share On Facebook !

sâmbătă, 5 februarie 2011

Cât costă o urare de bine...

Nu, nu...nu e nicio metaforă leșinată, e pe bune. Urările de bine pot fi evaluate cu precizie în bani. Poți să le faci preț. Chiar dacă teoretic par nobile manifestări pro bono, în realitate multe din ”toate cele bune” pe care le auzim depind de o anumită sumă pe care trebuie s-o plătim . Nu toate, dar cele mai multe da. Un exemplu caraghios ar fi cele pe care le primești sms de Sărbători - și care în mare majoritate nu fac nici două parale... Sunt atât de ieftine, încât trebuie să dai bani să le faci...
Urările primite de la familie fac toți banii dar plictisesc, implacabil. Le auzi de zece ori, una după alta, ca un fel de picătură chinezească de bine. Le știi pe absolut toate, de când erai mic și suficient de mare cât să localizezi niște date în calendar. Toate formulele, toate cererile, toată sănătatea și tot norocul... Paște, Crăciun, ziua mea, ziua lui... Asculți în mare parte absent și nu reușești decât să răspunzi cu alte urări-clișeu, chiar dacă simți din suflet ce spui, dar te plictisești ascultându-te... Poți să ghicești cu precizie cam cât costă o urare de bine, după ton și conținut, după conjunctură, dată sau situație economică. În funcție de cât de mult îi lași șpagă unuia care lucrează în servicii - de exemplu - o să varieze și formula standard de mulțumire. Să luăm un chelner de pe litoral...ba nu... să luăm tot un ”prieten” de-al meu - un taximestrist :)

Studiu de caz ?...

Dacă - să zicem ...

Cursa face 10 RON și tu lași 11, primești de la taximetrist mulțumirea standard, fără urare. Dacă urezi tu ceva la plecare, s-ar putea să răspundă identic, dar în general nu se mai obosesc... Deci, la 1 RON primești doar politețe. O urare de bine face mai mult de 1 RON, așa că să creștem potul...

Cursa face 10 RON și tu lași 13... Cum s-ar spune, 3 RON. Ești civilizat. Îți mulțumește omul cu un glas condescendent și mai adaugă o ”sănătate” sau un ”numai bine!”... Cuvinte puține, dar grăitoare. Se simte și glasul altfel, mai moale, mai cald și poți să observi o frunte destinsă în oglinda retrovizoare... Din inflexiunea vocii, omul îți dă de înțeles că acum la sfârșitul cursei și-a dat seama - în sfârșit ! - că ești un om de treabă. Nu generos, dar suficient de rezonabil pentru a merita amabilitate...

Dacă lași 4 RON peste, vocea taximetristului devine prietenoasă, iar urările de bine parcă se aud mai clar în spate... Orice-ai spune tu, el ți le întoarce vioi, la dublu:

- Sănătate !

- Sănătate !... numai bine și dumneavoastră !

Pentru un plus de 5-7 RON, deja te numești prosper și generos. În graficul urărilor de bine apare un element nou.

- Sănătate !

- Sănătate !... numai bine și dumneavoastră, să dea Dumnezeu !

...și pe ”Dumnezeu” îl simți rostit cu toată gura sufletului...

Dumnezeu este omni-prezent de la 7 RON în sus, vă garantez. Dacă taximetristul e agnostic, bagă trei formule de politețe intense, iar pe ultima încă o mai auzi pe când închizi portiera... Cei mai mulți sunt credincioși, din cât am observat. Pentru fiecare 7 RON lăsați în plus la o cursă de 10 RON o să-l invoce pe Dumnezeu cu naturalețe. Nu, serios! De la o sumă în sus, taximetriștii sunt cele mai empatice persoane... Te-au înțeles, s-au împăcat cu Lumea și cu ei înșiși pentru 5 secunde și zic, într-un fel, în sinea lor - ”Doamne, dacă mi-e bine, atunci să-i fie și omului ăsta !”

Cam 5-7 RON costă o urare întru Dumnezeu... Mai scump decât niște lumânări, este adevărat, dar nici nu trebuie să faci un drum până la biserică special pentru asta... Taximetristul se conectează la Divinitate acolo, în buza portierei...

Cândva, cu mulți ani în urmă, s-a întâmplat să merg cu un șofer foarte haios, care m-a distrat tot drumul... Cursa făcea mai puțin de 10 RON și i-am dat treizeci. Se întâmpla cu niște ani în urmă... I-am întins hârtiile, I-am spus "mulțumesc", să înţeleagă omul că nu vreau rest, iar el mi-a răspuns spontan și cu un aer golănesc:

”Frate, sincer ?... Ești prima vedetă pe care o duc cu mașina și nu e chitroasă, în pula mea !...

Suprem !

Am plecat puțin gâdilat în ego, recunosc, dar nu m-a ținut prea mult entuziasmul... Mi-am dat seama după câteva minute că nu mai aveam bani de țigări...


Share On Facebook !

marți, 1 februarie 2011

De ce nu am carnet de conducere…

Una dintre cele mai frecvente întrebari pe care mi le pun cunoscuții este ¬ “Cum, tu nu ai carnet de conducere ?!” . Pentru că deja mă întreabă foarte multă lume chestia asta, o să raspund aici, cu scuze celor care sunt mai puțin interesați de acest aspect frivol al existenței mele umile…

Nu, n-am carnet de conducere ! Uite, din cauza asta:

Cei care au dat dovadă de nebunie curată și au mai citit blogu’ lu’ pește, cunosc deja fetișul meu social – jocul cu taximetriștii… Rup taxiurile în două, și ele pe mine... N-am carnet de conducere. Am făcut școala de șoferi pe la 25 de ani, luat pe sus de Dragoș. Pur și simplu nu-mi venea să învăț să conduc. N-am simțit niciodată nevoia să fiu la volanul unei mașini. Nu mă omor după ele, urăsc discuțiile despre mașini și motoare. Mai ales despre motoare… Daca mă pui sa aleg ceva pe gustul meu, o sa spun Smart sau Fiat 500. Și Mini Morris. Și atat….Am gusturi de femei la mașini, așa că vă dați seama ce pasiune turbată am eu pentru motorizate…

Din poziția asta, aproape cu japca, m-a dus cel mai bun prieten al meu să-mi iau carnetul de conducere ! Nimic special. Foarte mulți boi au carnet de conducere în România, așa că unul în plus nu se simte la număr, deci hop și eu. Nu e nicio ispravă sa-ți iei carnet, dacă tocești decretul și asculți ce zice omul ăla… La prima oră de condus, adica 7 dimineața, am ajuns direct de la o petrecere… Ziua unui prieten apropiat. Nu aveam automatism de șofer – “bautura = nu conduc”, așa că m-am dus ca un fluturaș să zburd prin trafic, după o noapte lungă...Nici măcar nu mi-am dat seama că ceva nu e în regulă, pentru că n-aș fi făcut-o… Dupa jumatate de oră, undeva prin intersecția aia nenorocită de la Baba Novac, a simțit instructorul că miroase a alcool în mașină și a făcut un mic atac de panică: “mă lași fără licențăăă, trage pe dreapta !” Sincer, abia așteptam momentul…

M-am prins repede cum e treaba. Instructorul nu m-a crezut niciodată că n-am experiență de șofer … Pur și simplu merg bine, nu alerg dar nici nu dorm pe mine si sunt foarte atent. Cum ar spune un prieten vechi, “Belesc ochii ca limaxul – melcul fără cochilie, pentru că el belește cel mai tare ochii dintre toți melcii: din cauză că merge în fundul gol, trebuie să fie mai atent decât ceilalți"...

E o responsabilitate mare și imprevizibilă, volanul… N-ai voie să renunți la concentrare deloc. De frică, aveam reflexe mai bune decât ale instructorului și-mi spunea de fiecare dată: “hehehe, tu ai mai condus, siiguuur…frânezi înaintea mea, tu ai reflexe lucrate, puștiule, ai condus mult fără carnet !...” Draci ! Nu vroia să mă creadă... Chiar mă enerva !

Discuțiile despre mecanica unei mașini mă omoară cu zile. Planetare, bielă, transmisie, bucșe, ambreiaj, pistoane, curele de transmisie…rahat. Sunt boul bălții, nu înțeleg nimic, pentru că nu-mi place. Nici n-am de gând. Singura mea pasiune în domeniu era – pe când aveam câțiva anișori - să pun petice calde cu unchiul meu Săndel pe niște cauciucuri de Dacie… Poate îmi dau seama unde se pune apa pentru parbriz, dar sunt șanse mari să confund gaura și să diluez uleiul. Ca să ridici capota, știu ca trebuie sa tragi de o chestie, dar eu nu știu unde e…

Să nu uităm alte ”plăceri” ale șoferului:
schimbarea caucicurilor iarna-vara, făcutul reviziilor, plătitul amenzilor, reparatul diverselor...

Mi-au furat oglinzile ! Mi-au tras o cheie pe portieră ! S-a ciupit parbrizul ! N-am rovinieta ! Îmi bate ceva pe dreapta ! Nu vrea casco să-mi dea banii ! Mi s-a aprins un bec la bord !...Mi-au spart cauciucurile !...etc, etc, etc, etc, etc....

Nu mi se pare nicio șmecherie să conduci o mașină dar e stresant să știi că ai atâtea responsabilități capitale pe cap. Pentru că pur și simplu, o eroare poate costa o viață ! Brrrr… cam mare presiune… Un bou care sare brusc de pe un trotuar să prindă tramvaiul, o vacă în sens giratoriu care taie fără semnal trei benzi la doi centimetri de tine…în fine. Toată lumea greșește, deci n-am exclus boul de la volan. Voi, șoferii cunoașteți și pietonii și – sanky ! – ”colegii” de trafic… Când conduci mașina, orice greșeală te costă cel puțin niște ore pierdute prin service-uri, în cel mai bun caz. În celălalt caz, lovești pe cineva, și posibilitatea asta chiar pune presiune pe șofer. În speță, pe mine. Am făcut școala începând din poligon, într-o iarnă, cu gheață și zăpadă, cu un instructor care mă ducea la 7-8 dimineața – fix când se duc oamenii la muncă - în zig-zag, prin tot orașul. În haosul ăla… Mă ducea pe bulevarde blocate sau pe străzi laterale înzăpezite și bonus niște drumuri cu gropi până la brâu. Peste tot, să văd cum e să conduci în cele mai nasoale condiții. Adică, în București… Per total, nu mi-a plăcut senzația deloc… Am terminat orele, dar nu mi-am dat niciodată examenul. Nu-mi trebuie, să conducă altcineva… Așa că am ales varianta mai păguboasă, dar mult mai comodă… Taxiul. De pe locul din spate fac poze pe geam cu telefonul, citesc presa, am căștile pe urechi și admir peisajul, în timp ce taximetristul ia în piept tot haosul din trafic. Unii sunt stacojii de nervi ! Eu mă amuz… Mersul cu taxiul costă mai scump decât să conduci mașina ta, e adevărat, dar face bine la sănătatea mintală… Iar vara, cu căștile pe urechi, merg pe jos distanțe uriașe, nici nu-mi dau seama… În mare, de-asta n-am carnet de conducere, și niciun chef să-mi iau… E ceva atât de ieșit din comun ?...


BONUS -  IMPORTANT !:

De-a lungul anilor, am avut niște accidente spectaculoase din postura de pasager. Când mă urc în mașină, înainte să-mi așez fundul, îmi pun centura. În două din cele patru accidente majore pe care le-am gustat de pe locul din dreapta, centura mi-a salvat viața. 100%. Dacă nu o puneam, acum eram văzduh… Dacă iți pui centura o lună de zile în fiecare zi, te obișnuiești și nu mai stai fără. Dacă n-o am, simt că în orice clipă urmează să zbor prin mașină, pentru că nu mă ține nimic în scaun. Așa și este, într-un accident, și nu e nevoie de viteze mari să te faci praf ! Crede-mă, cordeluța aia contează ! Acum sunt viu pentru că am purtat centura de siguranță și era să mor când stăteam în spate și n-o purtam. Dacă o aveam pusă, nu pățeam absolut nimic. Fără ea, mi-am crăpat un cot, am spart o lunetă de Dodge cu capul și e mare minune că nu mi l-am făcut țăndări... Am scăpat cu zece puncte de sutură și de atunci, durerile de cap au altă dimensiune. Așa o sa rămână până crăp. Centura de siguranța este un automatism la mine… Dacă nu o porți, crede-mă, riști foarte-foarte mult !
Share On Facebook !