duminică, 27 martie 2011

Leca Vasile

Leca Vasile, cetățean fruntaș, notar în comuna Făurei. Un nume dintr-o statistică... Pentru cei mai mulți dintre noi, un subiect neinteresant și un motiv de ”skip”. Pentru tata, o veritabilă biblie a moralității... Ambele extreme sunt dăunătoare în 2011, dar asta era o paranteză (doar) pentru el...


Leca Vasile a fost străbunicul meu. L-am cunoscut foarte târziu, când eu eram prea mic să-l asimilez și el era prea bătrân pentru a mă fascina... Un bărbat ursuz și tăcut, după toate aparențele, mai mult plângând în ultimii ani de viață... Nu-mi plăcea să mă pupe, nu-mi plăcea mirosul de vechi, nu mi-a plăcut să-l văd doborât de vreme, în așteptarea morții. Știți cum sunt bătrânii, așa că vă dați seama cum sunt ”foarte bătrânii”... Totuși, din sutele de povești fascinante în primă audiție (și exasperante prin repetiție) povestite de tata și nu numai, Leca Vasile a fost un bărbat dat dracului... Franc, un model de urmat. Aproape utopic...

În Al II-lea Război Mondial, pe vremea când România întorcea armele ca o târfă împotriva Reich-ului aliat, în comuna Făurei erau găzduiți de ceva vreme ofițerii germani. În casele românilor. Cantonată în apropierea localității, armata prusacă era un exemplu de civilizație și rigurozitate pentru care noi, ca nație, n-am putea să ne facem vinovați nici într-o mie de ani de exercițiu... Ofițerii Reich-ului erau cazați privilegiat în casele țăranilor mai răsăriți, care - prin natura lor ospitalieră pe vremea aia - îi tratau ca pe rude apropiate... Nemții n-au fost intruși aici, n-au furat ceasuri și nu ne-au violat femeile. Ne-au învățat în schimb ce înseamnă igiena, politețea, rigurozitatea și punctualitatea. Din păcate, n-am ținut minte nimic din scurta şi perfida noastră alianță cu Germania...

Unul dintre ”răsăriții” comunei era Leca Vasile. Un tip de o verticalitate enervantă, obsedat de etică, bolnav de cinste și suferind de omenie. Știa carte, nu vorbea prea mult, zâmbea și mai rar, dar avea un cuvânt de spus în comunitate - cu efect de lege - tocmai pentru că i-ar fi fost imposibil să se abată de la adevăr... Oricare adevăr... Oamenii știau asta și-l respectau, veneau să-i ceară ajutorul sau pur și simplu să-i medieze în cine știe ce conflict sătesc. Din aceeași cauză, în casa lui Leca Vasile era găzduit ditamai ofițerul german superior, asimilat rapid de familie ca un fel de frate vitreg de peste mări și țări. Mâncau la aceeași masă, aceleași bucate. Conversau, gustau țuica sau beau din ea până îi cuprindea somnul, la fel, neamț sau român...
Apoi au venit rușii...

Regele Mihai a abdicat repejor, a dansat cazacioc pe masă cu oficialitățile de la Moscova, și-a luat vagoanele cu patrimoniu și s-a cărat rapid... Ca bonus, l-a oferit rușilor și pe Antonescu - lucru pentru care (permiteți-mi o paranteză) n-o să-l iert niciodată pe clăpăugul ăla penibil...

Obligată să se retragă precipitat, armata germană a părăsit în mai puțin de 24 de ore Făureiul, lăsând în urmă prieteni români, ibovnice sau prunci fragezi cu ochii albaștri... N-au reușit să fugă toți pentru că rușii veneau cu ”vânt din pupa” călare pe tancurile T-34. ”Davai ceas, davai nevastă”...  Unii nemți au rămas în urmă și au fost prinși. Cei mai mulți au ajuns la minele de plumb de la Kolîma, unde au murit încet și chinuit, alții au fost executați pe loc. Rușii nu sunt germani, așa cum românii nu sunt germani...
Ofițerul neamț găzduit de Leca Vasile n-a apucat să fugă. Habar n-am de ce... Pur și simplu când au ajuns rușii la Făurei era ascuns într-o șură din sat, acoperit cu fân și cu inima bătându-i să-i sară din piept. Au răscolit ”ivanii” după prusaci, au scotocit prin casele românilor, apoi și-au așezat tabăra în același loc unde fusese cantonată cu două zile mai devreme armata germană... Ofițerii ruși au fost găzduiți în aceleași odăi în care dormiseră superiorii germani, c-așa e-n viață...

Leca Vasile a primit din nou un ofițer superior. Rusul a fost asimilat rapid de familie, tratat ca atare, și dacă n-ar fi fost altă limbă și altul apetitul pentru țuica noastră de bărăgan, nici nu ți-ai fi dat seama că s-a schimbat oaspetele... În tot timpul ăsta, tolomacul de german rămas în urmă a stat ascuns cu săptămânile prin beciuri și pătule, fiind hrănit pe furiș de Leca Vasile și de săteni. Dacă te prindeau rușii că adăpostești un inamic hitlerist, în cel mai bun caz erai executat pe loc. Dacă aveai ghinionul să pici pe mâna NKVD-ului - poliția politică a lui Stalin - nu-ți rămânea decât să te rogi la Divinitate să crăpi, după multe ore de tortură. Cetățenii din Făurei și-au asumat riscul și l-au hrănit pe neamț, l-au adăpostit și au așteptat să pice de undeva o soluție...
Apoi, într-o noapte, Leca Vasile s-a îmbătat cu rusul și i-a spus... I-a mărturisit că satul ascunde un neamț, i-a spus povestea lui și l-a lăsat să judece... Rusul nu mai era de mult un străin cantonat în Făurei... Ospitalitatea și charisma afurisitului de român l-au dat gata... Leca Vasile l-a pus să jure că dacă o să-l împuște pe german, atunci să-l împuște și pe el, primul... Și a venit cu neamțul de mână...

Culmea, pe bolșevic îl chema Serghei. Un clișeu de nume rusesc, dar mi l-au confirmat trei persoane...  L-a adus Leca Vasile de mână pe neamț și l-a pus față în față cu rusul... Apoi s-a pus între ei și a cerut primul glonț. N-a fost să fie, pentru că Serghei era om, sau îl omenise prea bine Leca Vasile. Era un fel de fiu, așa cum era și neamțul ascuns în pătul... Omenia se ridica pe vremea aia dincolo de ideologii, războaie sau interese... A strans din dinți Serghei și i-a strâns mâna neamțului...
Nu doar că l-a iertat și nu l-a dat pe mâna NKVD-ului, dar Serghei s-a ocupat personal de evadarea prusacului, ca în filme. I-a făcut rost de o uniformă rusească, i-a dat documente false, o mașină și un șofer care să-l ducă până la granița de război, de unde prusacul a fugit la ai lui, în siguranță... Și-au riscat toți pielea. Leca Vasile, Serghei și șoferul... Pentru un om, în virtutea calității de om...

La mulți ani după terminarea războiului, Leca Vasile a primit de la poștașul din Făurei o scrisoare ticsită de timbre... Îi scrisese neamțul... Ajutat de ruși, fugise noaptea printr-un câmp minat, apoi aproape l-au împușcat ai lui, a dat un milion de explicații și într-un final a scăpat... Acum, după niște ani, neamțul avea o nevastă și doi copii, o viață senină și un viitor... Acum, germanul îi scria o scrisoare cu lacrimi de recunoștință lui Leca Vasile, într-una din puținele povești cu happy-end din Al II-lea Război Mondial... Eroul principal ?... Leca Vasile. Cetățean fruntaș, notar în comuna Făurei...

O poveste adevărată... În prezent, o expresie arhaică și estompată, ca o poveste de război... Un nume dintr-o statistică...



Share On Facebook !

3 comentarii:

  1. ce povestire frumoasa fara nici un comentariu. wtf?

    RăspundețiȘtergere
  2. Intr-adevar frumoasa povestea, mai ales ca numele imi pare destul de cunoscut. Eu sunt din orasul Faurei iar bunica mea avea povesti asemanatoare cand eram mai mici.

    RăspundețiȘtergere
  3. Leca Vasile a fost unchiul mamei mele, fratele bunicului matern. citez din mama (eu nu l-am cunoscut) 'Intr-adevar era un om special. Eu sunt verisoara II cu tatal tau.Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!'

    RăspundețiȘtergere