Invidia - un cancer de care m-a ferit Dumnezeu...

Între Floreasca și Bulevardul 1 Mai, undeva pe străduțele din spate bulevardului mare (nu mă întrebați unde, că la orientare sunt praf) există un cartier superb de case. Genul ăla de vile boierești, în stil brâncovenesc, așa cum nu mai vezi decât la sediile de ambasade. Fiecare casă este îngrijită impecabil, cu fațadele renovate, grădini frumoase, și primăvara-vara, multă verdeață. Am văzut în zona asta mai multă iederă decât credeam că există în ecosistem. Tot cartierul (după părerea mea umilă, mult mai cochet decât zona Primăverii) îmi inspiră un aer de boemie europeană pur sânge. Străduțele sunt înguste, dar libere, pentru că toate mașinile sunt parcate în garaje. Oameni cu stare, ce să mai vorbim, și din cauza asta tot perimetrul evadează cu aroganță din Bucureștiul nostru vagabond. O zonă aristocratică plină de personalitate și bun gust. Foarte diferit de ce vezi astăzi în România.

Ideea este că de câte ori trec pe-acolo, îmi crește buna dispoziție. Nu mă mai satur să-mi sucesc gâtul în toate părțile ca un turist japonez. Marea mea surpriză a fost să descopăr că foarte mulți oameni - și de multe ori persoane cu mult creier, educație și perspectivă – nu-mi îmărtășesc sentimentele. Acolo unde eu văd o casă superbă, foarte mulți dintre semenii noștri vor mai număra un proprietar escroc ! Un cartier superb – la foarte mulți dintre noi ! – nu va genera o stare bună, ci una de frustrare: multe case frumoase înseamnă mulți hoți.

”De unde au avut ăștia bani să-și cumpere vilele astea, ha ?! Futu-i în gură să-i fut ! Numai hoți, în Dumnezeii mamii lor !” clamează indignat taximetristul, în timp ce-și aprinde o mahoarcă ieftină. Desigur, în nesimțirea lui, uitând să mă întrebe dacă nu cumva mă deranjează... Îl pun să stingă țigara, și închei sec o conversație pe care, oricum, nu intenționam s-o încep. De-aia stau în spate,întotdeauna...

Să nu credeți că doar taximetriștii sunt vizați. Sau clasele sociale apropiate... Am descoperit invidie la oameni bogați, la femei frumoase și cu cariere de succes, la oameni care au tot ce-și doresc, dar întotdeauna își doresc ce nu au ! Și din cauza asta, îl urăsc pe cel care le are ! Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ferit de cancerul invidiei ! Pe bune, din suflet îi mulțumesc ! De fiecare dată când am fost confruntat cu oameni frustrați de bunăstarea altuia, m-a șocat să văd cât de mult îi chinuie sentimentul ! Ce grimase, ce scrâșnete din dinți ! Ce blesteme !

Am cunoscut oameni care mă urau pentru ce am, nu pentru ce sunt. De fapt, mă urau pentru ce le lipsea lor, deși - să mă ierte Dumnezeu - norocul meu nu a fost clădit niciodată pe ghinionul altuia. Și-apoi, norocul este vântul cel mai schimbător. Cel care astăzi te admiră, ar putea mâine să te compătimească...

 N-am fost niciodată bogat. N-am avut niciodată bani să-mi pun în cap, dar nici nu sunt vreun adunat de pe groapă... Am doi părinți intelectuali și idealiști, deci vă dați seama că nu ne-am tras de șireturi cu șeicii Dubaiului, însă nici nu pot să spun că am simțit vreo lipsă, cât am fost copil. Niciodată ! Apoi, lucrez de la 19 ani, și mi-am câștigat singurel bănuții, cât s-a putut. Au fost vremuri în care ”împușcam francul”, au fost perioade în care am aruncat cu ei. Banii nu mi-au ars niciodată sufletul, nici când i-am avut, nici când mi-au lipsit. Cu atât mai puțin nu înțeleg de ce m-ar otrăvi banii altora !

De exemplu, mama apreciează la rândul ei tot ce este frumos, chiar dacă nu-i aparține. Tata va vedea întotdeauna într-un cartier de vile, o bandă de escroci nemernici. Și nu pentru că e ros de invidie, ci pentru că are senzația că pe umerii lui trebuie să atârne toată nedreptatea Lumii. Și că toți bogații ăștia au furat de la săraci, și e nasol așa, futu-le muma-n cur...etc...

Acum, să fie sănătoși și ăia bogați, și săracii. Cei mai mulți nevoiași sunt așa pentru că n-au avut ocazia, sau nu i-a dus mintea cum să nu mai fie... Cum și-au făcut unii banii, e treaba lor. Cum nu și i-au făcut ceilalți, în aceeași măsură nu mă privește. Dacă voi ajunge în viața asta să-mi permit o casă în cartierul ăla, să știți că acolo o să stau. Dacă nu, mă mulțumesc să mă bucur de priveliște. Și la final, mă simt mai bine dacă pun taximetriștii să ocolească pe-acolo. Apoi, e suficient să arunc nevinovat de pe bancheta din spate o frază exclamativă: ”Dom`le, ce case frumoase, extarordinar ! Ce cartier superb !”... Nu-mi rămâne decât să mă distrez mai departe cu furia proletară a șoferului, pe care nu-l scoteam din sărite în așa hal nici dacă-l înjuram de mă-sa...

---