joi, 30 decembrie 2010

Antoniu

Antoniu nu este orfan... Dacă așteptați încă o poveste clișeu, emoționant-lacrimogenă despre copii fără părinți, v-ați greșit ”clientul”... Antoniu are și tată, are și mamă. Îl iubesc amândoi...Amândoi se dau de ceasul morții să-l ascundă de sărăcie... Uneori reușesc, de cele mai multe ori nu... Antoniu este doar unul dintre ceilalți copii din țara asta de căcat, născuți ”în circumstanțe economice nefericite”. Poate vă sună mai pufos decât dacă v-aș spune că e sărac, la limita subzistenței...


Are cinci ani, dar vorbește apăsat și pe un ton jos ca un om mare, trecut prin două războaie... Este inteligent, curios și generos... Ar vrea să împartă cu toată lumea din secretele lui... Mă învață să decupez forme dintr-o coală împăturită și se bucură sincer când mimez o revelație... Antoniu iubește animalele și culorile. A auzit de Moș Crăciun, dar știe că mâine se întoarce la cămin, cu tot cu cadouri... La cămin nu vine moșul. Acolo, Antoniu mănâncă și așteaptă, până vin să-l ia părinții pe acasă... De fiecare dată când e atent la ceva, i se adâncește o cută pe frunte ca un semn din viitor... În mod normal, n-ar trebui s-o aibă până pe la patruzeci de ani, dar ce-ar putea să mai fie normal în viața lui Antoniu ?...

Nici prezentul nu vine mai neted. Părinții lui nu au cum - pur și simplu - să-i dea de mâncare... Unii ar spune ”nasol”, altora li s-ar pune un nod în gât, unii zic ”de ce l-au făcut ?”. Eu zic că Antoniu există și atât.

Azi.

E palid, de parcă n-a văzut soarele decât în poze. Îi număr cicatricele, cojile din cap și vânătăile, dar pierd șirul descoperindu-i cearcănele... Eu n-am reușit să mă uit în ochii lui negri și mari... Am rămas fixat pe două mânuțe mici și murdare, în timp ce se străduiau să-mi picteze cel mai frumos Brad de Crăciun... Antoniu știe să scrie, cu litere de tipar. L-a învățat tatăl lui, cu doi ani mai repede decât ar trebui s-o facă școala, sperând că astfel îi arată mai devreme cum să deschidă aripile. Fără ajutorul unor oameni dedicați în nebunia lor, Antoniu ar fi doar o pasăre frântă... Mă înfurie ideea și simt brusc o durere surdă în mărul lui Adam... Antoniu îmi pictează luminițe roșii în crengile bradului și o stea fericită în vârf... Zâmbește misterios în timp ce moaie pensula în albastru senin. Aș vrea să-i strâng toți norii într-o cutie, s-o încui și să înghit cheia cu poftă...

Cu roșu aprins, scormonit cu răbdare în acuarele murdare, Antoniu semnează...

AN

”...de la Antoniu, știi ?...și de la anul nou”, îmi șoptește complice, oferindu-mi pictura... O primesc, părăsit de cuvinte și năpădit de lacrimi... Cel mai frumos cadou de Crăciun, de când mișun norocos pe bila asta de glod, bolnavă de contraste...



Share On Facebook !

luni, 13 decembrie 2010

Cum pierde un tipicar 33 de ore din viață...

Nu pun niciodată capacul la tubul de pastă de dinți. Pur și simplu, nu vreau. Cât am stat acasă la ai mei, l-am auzit de cel puțin o sută de ori pe tata punându-mi întrebarea: ”De ce nu pui capacul la pasta de dinți ?!...Se usucă...De fiecare dată trebuie să-ți spun ?!”... Da, de fiecare dată. Și de fiecare dată o să-mi spui degeaba... De fiecare dată când mi-ai spus, tată, am pierdut amandoi în medie vreo treizeci de secunde, cu întrebarea și - după dispoziție - cu răspunsul meu... Dacă mă gândesc că am trăit scena asta de cel puțin o sută de ori, încep să adun... treizeci de secunde ori o sută de zile, egal trei mii de secunde, adică fix cincizeci de minute !



Aproape o oră din viața mea și a tatălui meu a fost irosită cu discuții despre pasta de dinți. Despre cum se usucă pasta, fără dop. De fiecare dată am auzit explicația, cu toate că reținusem chestia asta din prima dimineață când a trebuit să apăs mai tare pe tub... Mă revoltă statistica ! Aproape o oră din viață pierdută... Al dracului care mai înfiletează ”bușonul” ăla !... Îți ia cam trei secunde, în medie, în funcție de cât de mare este filetul. Să zicem trei secunde... De două ori pe zi faci operațiunea asta, înseamnă șase secunde. Rotunjim în jos... cinci secunde. În fiecare zi, cinci secunde se duc pe înfiletat capacul unui tub. Într-o viață de - să zicem - șaptezeci de ani , cel puțin șaizeci și cinci din ei înfiletezi dopul... Asta înseamnă realist, aproape treizeci și trei de ore ! O zi și o noapte din viața ta, plus încă nouă ore de reflexie s-au dus dracului pe tubul de pastă de dinți... Vă dați seama câte tuburi de pastă de dinți există în viața unui tipicar ?! Mi-e groază să număr... Nici n-aș avea de ce să-mi pierd timpul făcând-o, și nici nu-mi pasă. Calcule să facă cine pune dopul...
Share On Facebook !

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Peisaj urban de sâmbătă dimineața...

”Sabina, Norbert, Mihai, Danny și Cristi Banu ne-au pictat pe Facebook un peisaj de sâmbătă dimineața...”
Prin oraș, sâmbătă dimineață se numără pagubele de după vineri noaptea... Se fac și se desfac legături, se aduc reproșuri, apar crize de gelozie sau pasiuni pofticioase... Tot spre dimineața de sâmbătă, se pălmuiesc ”nesimțiții” care n-au știut să-și țină mâinile sau privirile acasă. Se trimit multe SMS-uri sâmbătă dimineața. Prea multe. Se schimbă numere de telefon, trecute în agendă cu ”semne de carte”. Se fac poze multe și din cauza asta, oamenii zâmbesc mai mult. Unii vomită. Se spun lucruri în față, ca să doară. Sâmbătă dimineața se mănâncă shaorma. Se face sex. Se lasă mașina în parcare, pentru un taximetrist obositor... După vineri noaptea, sunt oameni care se mută înapoi la mama, sau la cel mai bun prieten. Unii rămân fără carnet, sâmbătă dimineața. Se plânge mult, se despică firul în patru sau se ciocnesc pahare până se crapă de prânz. Sâmbătă dimineața se pune pătura în geam sau se trag jaluzelele. Se doarme la pragul leșinului... E greu să nu fi cunoscut vreo extremă în viața ta de orice fel, măcar odată, sâmbătă dimineața...



Share On Facebook !

vineri, 10 decembrie 2010

Post pentru un singur prost

post pentru mine


Un paznic de capre din județul Arad (care, probabil în mod ironic, n-are toți boii acasă...) a reușit să-l ORIPILEZE pe domnul Ștefan Agrima, șeful grupei de vânătoare Șiria. Căprarul și-a dus turma în pădure să ademenească porcii sălbatici și împreună cu trei câini ”mai bărbați” plus o suliță, un topor și niște cuțite, s-a pus pe vânătoare. Toată presa a scris despre chestia asta, dar nu s-a găsit niciun isteț să explice ce e aia ”braconaj cinegetic”. Pentru asta l-au arestat, după ce au găsit patru mistreți omorâți în pădure. Clar, de el, că i-au găsit și ustensilele pline de sânge, și pe el, așișderea și mai avea antecedente...

"Noi practicăm vânătoarea ca sport, nu pentru bani. Acest bărbat a dat dovadă de o cruzime rar întâlnită", a spus Ştefan Agrima, şeful Grupei de vânătoare Şiria.

Dacă citești repede ce zice ”șeful grupei de vânătoare Șiria” îi dai dreptate... Ți-l imaginezi pe căprar cum înfige sulița în bietul mistreț, guițat, sânge, câini isterici... ”Daaa, clar...să facă pușcărie, dă-l în mă-sa de sadic !”...

După ce am citit reacția dumnului Ștefan Agrima, ”șeful Grupei de Vânătoare Șiria”, am simțit o puternică emoție interioară... Pentru o secundă, domnul Ștefan Agrima mi s-a părut mai sensibil decât Sfânta Filoftea ținând în brațe un copil șchiop... Emoția m-a ținut din păcate, cu totul, doar câteva secunde (vreo trei), după care m-am enervat, brusc. Recunosc, reacția e târzie, pentru că mintea încerca să-și imagineze ce soi de nebun pleacă să omoare mistreți cu sulița... dar ăsta este un alt aspect despre care vorbim mai târziu... revenind...

Când m-am prins de poantă, m-am enervat în sinea mea, dar m-am enervat bine ! Parcă m-am pleznit singur cu un elastic de praștie peste bot...

Recunosc umil, l-am înjurat în gând pe domnul Ștefan Agrima, șeful Grupei de Vânătoare Șiria, și n-am făcut economie de termeni... L-am înjurat în repetiție, variat și cu accent pe anumite cuvinte, să-l aud în creieri... N-am scos un cuvințel, dar m-am gândit suficient de apăsat cât să mi se vadă pe față. Pariez că dacă îl teleportai pe domnul Ștefan Agrima în fața ochilor mei, chiar dacă nu scoteam un sunet și mă uitam în ochii lui, în secunda următoare mi- ar fi spus ”ba p-a mă-tii !”...

...așa că dați-mi voie - cu scuzele de rigoare pentru cititorii casei - să-i acord câteva cuvinte mai personale...mulțumesc !

voi renunța la formulele de politețe nu din lipsă de respect pentru domnul Ștefan Agrima, ci din lipsă de timp pentru formalități în cazuri specifice...

Ștefan Agrima,

Căprarul ăla e o brută. Un fel de animal din pădure aciuat pe lângă casă... Probabil îi era foame... E paznic la capre... Are trei câini, zici ?... I-a dresat să atace mistrețul ?...hmm... e ceva, nu ? Tu poți ?... Mă gândeam eu... Deci, și-a pus căprarul mintea la contribuție. A ascuțit niște cuțite, o suliță. Ție, dacă îți dau una pe mână, te tai și te infectezi... Dacă stai în frig, te dor genunchii. Ai probleme cu coloana. Stai liniștit, nu se ameliorează... Seara, te balonezi. Deh, așa e cu mâncarea grea... Dacă nu iei antibiotice, faci febră. Căprarul nu cred că a auzit de antibiotice. Dacă-i zici ”antibiotice” și e beat, s-ar putea să creadă că-l înjuri și înfige sulița în tine, fără câini. Nici n-apucă javrele alea să se ridice de jos, că tu ești deja istorie... Mistrețul e un animal periculos. Chiar foarte periculos, și omoară oameni dacă e încolțit și faci o greșeală... Știi doar, că de-aia ești șeful grupei de vânătoare Șiria, nu ?... ești vânător sportiv...


De-aia te urci în foișorul ăla suuuuus-sus, când ”te duci la urs”. Înfofolit, cu mucii în fular de căldură, cu lipstick în buzunar să nu ți se crape buzele, în haine de camuflaj să nu ți se vadă burta, cu lunetă ”jmecheră”, să-l iei pe fraier de la distanță... Ești vânător, simți testosteronul în vine, să moară mă-sa ! Parcă nici prostata nu te mai jenează, iar hemoroizii ?!!... zici că nici n-au fost !


Normal că știi că mistrețul e periculos... De-aia vă duceți voi, vânătorii sportivi în bandă. Douăzeci e bine ?... Mai mulți ?... Mergeți, că are balta pește ! Trageți ca la nuntă, mânca-i-ar tata pe ei de viteji...


Știu, Ștefan Agrima, tu ești vânător sportiv. Tu nu omori pentru bani, omori de plăcere. Bravo, ești băiat fin... E bine să vezi că mai există și oameni care fac lucrurile din pasiune....Paznicul ăla de capre e nasol de tot. E rău, e sadic, e crud. Habar n-am, chiar nu mă interesează soarta lui de nicio culoare... Poate să facă închisoare abuziv o sută de ani, treaba lui. Nu mi se pare o lipsă semnificativă din societate...Nu știu nimic despre el, dar stiu sigur un lucru:


Are mai multe coaie decât tine.


Ăla face vânătoare, tu ești ”în pantaloni scurți”... Ăla e bărbat, tu îți dai silința. Ăla poate e nebun, tu sigur ai o devianță. Ăluia poate îi era foame, tu nu ai nicio scuză...


Și știi cum mi-ar plăcea ?...Să se inverseze legea. Adică de mâine, ce-a făcut căprarul cu sulița și toporul să fie legal, și ce faci tu cu pușca să nu fie... Să te duci la urs cu cuțitul și la mistreț cu toporul. Așa să fie legea, că aia e vânătoarea. Dacă vrei s-o faci sportivă, donează trofeele unui cămin de bătrâni... Așa mi-ar plăcea să fie legea aia și-ntr-o zi, O SĂ FIE....Atunci sunt curios, măi Stefane Agrima, să văd peste câți vânători o să mai fii tu șef la Grupa de Vânătoare Șiria...


Hai pa. Îți urez să dai nas în nas când ți se blochează pușca, fix cu cei mai agresivi și mai norocoși mistreți de pe Planetă...



Share On Facebook !

miercuri, 8 decembrie 2010

De ce sunt monogami pinguinii imperiali ?...

...pentru că nu-i ajută mintea, în primul rând. Deloc. Sunt prostănaci, vai de capul lor... Desigur, a nu se înțelege ”sunt proști pentru că sunt monogami” ! Doamne ferește ! Monogamia nu este o prostie, sub nicio formă. Cine o are, să-i trăiască !... Pingunii imperiali nu sunt proști pentru că sunt monogami, sunt monogami pentru că sunt proști. E o diferență de la cer la pământ !...Păi, gândiți-vă...

De pe toată planeta asta mare, și-au ales ca habitat Polul Sud. Mediul cel mai ostil vieții de pe toată planeta. NASA face experimente acolo pentru a simula condițiile din spațiu, deci vă dați seama ce bine e la Polul Sud... Pinguinii...acolo s-au pus singurei ! Deși mănâncă toată ziua pește (deci au baterii și autonomie), deși știu foarte bine să înoate și pot parcurge distanțe-record și prin apă și pe uscat... Ei au vrut la Polul Sud ! Pinguinii imperiali puteau să fie oriunde altundeva pe glob, pe malul oricărei ape... Nu ! Ei au vrut să moară de frig ACOLO !...Credeți că-ți trebuie multă minte pentru asta ?!

Apoi, pinguinii imperiali arată toți la fel ! Pe bune, pe ăștia chiar nu poți să-i deosebești nici măcar de aproape ! Zici că sunt clone... La ce bun pentru creatura asta să schimbe partenerul de viață ?! Ce folos să te desparți de una pentru o alta care oricum arată identic ?!... Și cu siguranță, are aceleași aspirații și posibilități: să fie oul cald, să fie pește în gușă, să nu fie rechinul. În rest, pipi, caca, nani... Și atât... E inutil, nu credeți ?...



Ai putea, desigur, din poziția unui pinguin imperial mai golan, dacă te plictisești, să pretinzi că ți-ai schimbat partenera cu o alta... să dai o tură de stol (mulți pinguini la un loc sunt un stol, o turmă, sau o adunare ?), și la întoarcere, să te faci că te-ai oprit în altă zonă. De fapt, ești tot acasă, dar zici c-ai schimbat adresa, oricum nu-ți dai seama de diferență... Poți să ai aventuri imaginare de felul ăsta cu toată comunitatea, și la ce frig e, s-ar putea să n-aibă nimeni nimic de obiectat și dacă o faci pe bune ! Cu cât mai aglomerat, cu atât mai cald...

Totuși, sunt curios, cum agață un pinguin imperial ?!... Se vântură prin colcăiala aia, de colo-colo, și tot bate apropo-uri în stânga și-n dreapta ?... Vă dați seama că habar n-ai cine e ”single” și cine nu în așa aglomerație ! Ar putea foarte bine să facă sex în grup toată specia și să nu-și fi dat seama băieții de la Discovery, la ce e acolo... De unde să știi care cu cine e ?! V-ați gândit câte ciocuri în cap își ia ”cuceritorul” de la soți, până găsește una singurică ?!... Dacă e mai ghinionist, s-ar putea să rămână cu leziuni cerebrale până își face treaba...Cruntă experiență !... Trebuie să ai o doză de nebunie considerabilă să vrei s-o repeți... Când te-ai lipit undeva, te ții cu aripile și cu dinții !

Dup-aia, trebuie să încălzești oul. Masculul de pinguin imperial are grijă de oul ăla, mai mult decât de ale lui. Ale lui pot să înghețe, dacă soața l-a adus pe lume pe al treilea, e Legea Firii ! Oul cel mare devine prima prioritate ! N-ai cum să faci mai mule ouă, că oricum n-ai cum să te împarți la clocit... Unde mai pui că multe dintre ouă se concep din accidente, la înghesuială... Pentru masculii care se nimeresc cu spatele la alți masculi, sincere regrete...

În concluzie, pinguinii imperiali sunt monogami pentru că n-au încotro. Pur și simplu, alternativa nu funcționează pentru ei, din cauză că au ales să stea la Polul Sud... Mai rămân monogami pe Terra guguștiucii (creierașul fix cât o lamă de gumă roz, mestecată bine), și desigur, cea mai stabilă, credincioasă și conservatoare ființă din Univers - Omul... pe bune ?...

”Acest text este un pamflet. Iubitorii de pinguini imperiali din rândul cărora fac - la rândul meu -  parte, sunt rugați să nu mă ia în serios”...
Share On Facebook !

marți, 7 decembrie 2010

Trei prieteni arabi...

Am trei prieteni arabi. Toți trei diferiți ca stil, uneori de la cer la pământ,și totuși atât de asemănători prin particularitățile lor față de ale noastre... Sunt tineri și ”bărbătuși”, că așa sunt arabii, de cele mai multe ori, însă nu fac paradă... Tot timpul sunt atenți cum se poartă, vorbesc românește mai bine decât mulți români pe care-i cunosc, nu sar în ochi și nu deranjează niciodată... Niciunul nu vorbește pe nimeni de rău. Doi dintre ei sunt musulmani practicanți. Asta înseamnă că de trei ori pe zi ei se ducă acasă, fac duș și se roagă... ”15 minute pe zi pentru legătura ta cu Dumnezeu nu e mult, nu ?”, zice unul dintre ei. Dacă te rogi, trebuie să fii curat. Mi se pare normal... În moschee nu-ți interzice nimeni să intri, indiferent de ce păcat ai făcut. Singura condiție este să te fi spălat înainte, dacă ai făcut sex. Din nou de bun simț, nu credeți ?.. Igiena nu poate fi decât ceva de bun simț... La ortodocsi, dacă ai făcut avort, n-ai voie să intri în biserică nu știu câți ani. Cum e o sărbătoare, ceva, n-ai voie să speli sau să te speli. Dacă te sinucizi, creștinii noștri te îngroapă într-o margine de cimitir. Cică nu meriți mai mult, deși tot noi spunem că Dumnezeu e pentru toți păcătoșii...

Unul dintre prietenii mei arabi zâmbește tot timpul, și ai senzația că nu-l atinge nicio grijă de pe planetă. Este marocan, a locuit la Moscova, la Paris și acum trăiește în București. Nu înțelege extremismul... Nu fumează, nu bea, nu se droghează, nu se duce la curve, dar nu judecă pe nimeni. Acceptă și încearcă să înțeleagă cerebral toate ciudățeniile. E citit și curios, are umor. Îi place muzica, și-ar putea să danseze douăsprezece ore în continu, numai cu suc de mere... Nici măcar nu atinge paharul de alcool, că e păcat. Sincer, nu înțeleg cum funcționează fără nicio evadare vicioasă... Marea lui plăcere e să ronțăie chips-uri la film, dar de când a luat în greutate, a renunțat și la junk-food...


Fratele lui a terminat medicina aici. Unsprezece ani de școală... Și-a făcut practica la unul dintre jegurile noastre de spitale din București, fără să fie plătit. Așa e regula. În fiecare zi, de dimineața până seara, a avut grijă de bolnavii noștri. N-a tras chiulul, nu s-a plâns, nu s-a lăudat. Când a terminat practica obligatorie (repet, neplătită), domnul profesor-doctor l-a rugat să mai vină să-l ajute. A acceptat bucuros din prima, și de trei ori pe săptămână continuă să meargă la spital pe banii lui, cu mâinile în mațe... Crede în meserie, și o face cu toată seriozitatea, fără să înjure printre dinți. Nu întârzie niciodată, nu se enervează, nu se plânge. Îi e ciudă că legea din România nu-i permite să profeseze aici, deși o să profeseze curând în occident... La noi n-are voie, cică nu e ”european”... Din România ne fug doctorii ca de dracu', dar nu le permitem să profeseze unora pe care îi școlim s-o facă... Stupid, nu credeți ?...

Cel de-al treilea este cel mai pedant în apariție... Costume scumpe, de bun gust, parfum fin. Pantofi impecabili... Are un business aici, la vedere. Plătește taxe, facturi. Are o prietenă româncă pe care o tratează ca un gentleman tot timpul, e sobru și-și cântărește atent cuvintele... A învățat să nu-și bată joc de ce face sau de ce reprezintă pe lume. Alți români mănâncă pâine ca angajați ai lui. Mi-a povestit la o șuetă câteva dintre aventurile lui în România... Birocrație, abuz, sfidare, înșelăciune, lipsă de interes...nesimțire... Le știți și voi, doar trăim toți aici... Mi le-a spus senin, ca și cum așa sunt lucrurile, și nu e cazul să ne lamentăm prea tare... Ne ia apărarea tot timpul. Toți trei vorbesc atât de frumos despre România, încât uneori mă calcă pe nervi !... Au simțul umorului, sunt toleranți și diplomați. Sunt tot timpul paroliști și respectuoși, însă dacă ești atent, simți caracterul puternic din spatele manierelor... Sunt tari arabii... Mi-au dat să citesc Coranul. Eu l-am cerut... Este cel puțin interesant, dacă vreți o exprimare evazivă... Foarte-foarte tolerant și modernist... Merită încercat ! Nu, nu mă convertesc, pentru că nicio religie nu mă mai convinge de una singură, dar am băgat la cap... Oamenii și dogmele nu se judecă după jurnalul de știri de la CNN...
Share On Facebook !

luni, 6 decembrie 2010

De ce am luat-o pe aici ?

Am fi putut să luăm viața mai în glumă... Mai la mișto... Ca și cum, în fiecare zi deschizi o sticlă de Bordeaux vechi, de colecție și-l bei după masă amestecat cu apă minerală. Fără niciun ”of” pentru fița momentului... Șpriț din Bordeaux... Ți se rupe de etichetă. Fără ștaif, fără chelneri cu șervet pe braț, fără coate lipite de corp, fără specialități rafinate din tot felul de drăcovenii...


Fără haine care te strâng, pantofi care te strivesc și meșe care te scalpează. Fără gulere care te sugrumă, zâmbete false și ore la care vrei să dormi dar nu poți că trebuie să faci ceva... Fără întrebarea aia idioată pe care o punem toți, deși în 99% din cazuri nu ne interesează răspunsul:

”Ce faci ?”...

Fără silicon sau Lamborghini, fără formalism, fără birocrație...

Ar fi trebuit să ne relaxăm puțin. Uneori, să ne băgăm picioarele... Să ne scărpinăm în cur când ne mănâncă. Să ne punem mai multe întrebări și mai puține dorințe... Să lăsăm perlele în scoică, aurul în piatră și diamantele în burta pământului... Să spunem numai adevărul pentru că n-avem motive să mințim...Să privim mai mult în jur, decât înainte... Poate era de preferat să ne rătăcim pe coclauri în loc să ne turnăm în asfalt, să învățăm toți să zburăm cu balonul, în loc să plecăm pe Lună... Și dacă am fost acolo, ce-am făcut ?... Am fost ?...

În schimb, am preferat să lucim individual, într-un fel caraghios, aproape... Fără să mai vedem strălucirea din jur. Am preferat să alegem în locul unui prânz la iarbă verde, o sală de bal elegantă, unde toată lumea bea șampanie franțuzească acră și din foișorul cu trandafiri albi cântă grațios și plictisitor o orchestră... La miezul nopții, un foc de artificii ca un clișeu cromatic luminează în toate culorile cerul, și doamnele suple în rochii strălucitoare - clepsidră - aplaudă simbolic atingând-și mânușile din mătase... Unele țin cu grație un port-cigaret, iar domnii sunt incredibil de galanți și miros a tutun englezesc și colonie scumpă... pe bune ?!... Rahat cu apă rece...



Habar n-am de ce am căutat noi oamenii genul ăsta de sindrofie în viață. Mi se pare că din toate variantele, am făcut cea mai proastă alegere... Pe toți invitații îi strâng pantofii, pe undeva... Pe alții îi jenează hainele, pălăria, decolteul partenerei sau pur și simplu o criză de crampe... Al dracului care poate să fie cum vrea el ! Nimeni nu e relaxat, toți ne lipim de șabloane, pentru că toate lumea se chinuie să construiască o aparență... Vrem toți să lăsăm senzația că ne potrivim în aceeași lume, însă lumea aia nu există. O inventăm noi înșine, în fiecare zi. Ne conformăm ei. O jucăm, paralel cu ce ne-a dat Pământul, și suntem tot mai țepeni în costume de bal... Și ne e bine ? N-aș zice. De ce, și cum ar trebui să fim ?... Cred că nici Dumnezeu nu mai știe ce ne trebuie...
Share On Facebook !

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Alergia omoară căsnicia...

Icsulescu a cunoscut o fată... frumoasă, cuminte. Mirosea a parfum fin, avea ochii gri, buze cărnoase, părul întins și lucios, ca în reclamele la șampon... Au vorbit, au râs, s-au atins... S-au sărutat la plecare... Și atât.


Apoi, i-au apărut lui Icsulescu niște bubițe la gură... Multe. Ca dracu' s-a nimerit, mai e și ipohondru ! S-a speriat, m-a rugat să-l sun pe prietenul meul doctor, ne-am dus la el... L-a consultat, după ce-a făcut mișto de noi, finuț... Ne-a recomandat să ne punem prezervativ și pe limbă, l-am înjurat cordial... I-a luat sânge...

Au venit analizele... N-avea nimic. I-am râs în nas prietenului meu doctor, i-am întors toate amabilitățile, cu dobândă... Am făcut mișto de pantofii lui albi cu găurele și de salariul lui minim...

 - Da' ce-am ?...
 - Nimic, asta e alergie...

 - Alergie la ce ??!
 - La ea... La ceva de-al ei... păr, salivă, piele, parfum...ceva de-al ei...
 - Aha... și ce să fac ?...
 - Găsește- ți alta...
 - Cum alta ?!... Păi și dacă-mi place asta ?!
 - Eeee, îți place...atunci arde-o pe histaminice...oricum o să-ți apară bube... Poate ai noroc și e parfumul, deși nu cred...
 - Tot îmi apar, nu ?... E ceva de-al ei...
 - Ți-am zis...caută-ți alta...

Am plecat, Icsulescu s-a conformat... Mai liniștit, deși puțin bosumflat... Eu n-am fost de acord cu el. Numai așa, din spirit de frondă și tot mă îndopam o vreme cu Claritine, până îmi trecea pasiunea... El nu. ”Are balta pește...”

Uneori, sistemul imunitar ne interzice planurile de viitor... Nu că și-ar fi făcut unele, dar așa, ca idee... Ai putea să trăiești toată viața alături de o persoană care te face să strănuți sau te umple de bube ?!.... Așa mă gândeam și eu... Sufletul pereche e o vrăjeală... Verifică-ți compatibilitatea biotică înainte,dup-aia du-o la altar... Singurul perfect tolerat în toată ecuația asta o să fie divorțul...
Share On Facebook !

joi, 2 decembrie 2010

Scrisoare de amenințare către Moș Crăciun

”acest text este un pamflet, așa cum totul este un pamflet...”

Băi hodorogule,


în primul rând, mai rărește mesele, că ești gras cât un porc.... Ce exemplu oferi tu generației tinere ? Copiii te-așteaptă, îți scriu scrisori, îți poartă căciula aia penibilă, și tu te prezinți cu trei rânduri de burți ! Am înțeles, te plătește Coca-cola, dar nu ne îndopa, doar pentru că-ți place ție ceafa de porc... Nasul ăla roșu și borcănat arată clar că ești alcoolic... Stai toată ziua în sanie, renii trag de i-a luat gaia și tu bagi în tine și tragi la măsea toată ziulica !... Pe bune, Moș Crăciun, nu ți-e puțin rușine ?!...

Nu ți-a mai spus nimeni că ești prima și cea mai mare dezamăgire a copilăriei ? Când aflăm adevărul despre existența ta, ni se năruie Universul, grasule. Chiar vrei să-i faci pe toți nefericiți ?...

Apoi, se împiedică omul de tine prin toate mall-urile ! Unde e ceva de cumpărat - cică (sanky!) la reducere - hop și tu ! Cu paltonul tău roșu-strident și barba aia penibilă, din vată, stai toată ziulica și prostești copiii mici să recite poezii... Acum pe bune, ai ținut minte vreuna ?... Ai o figură suspectă când ții în brațe fetițe de trei ani. Îți sticlesc ochii ciudat, și partea asta cu cadourile nu-mi miroase a bine, dar n-am dovezi, așa că nu te acuz de nimic. Oricum, sunt cu ochii pe tine, să știi !

Revenind la outfit... ești gay ?!...

Te îmbraci în roșu din cap până-n picioare, cu cizmele alea negre sado-maso și guleraș din blană albă... N-ai aflat că nu se mai poartă naturală, criminalule ?! Câți pui de focă și-au dat sufletul să te simți tu boierul de la Polul Sud ?!... N-ai pic de sensibilitate, ești buhăit și râzi ca un țăran de pe tarla... Auzi la el: Ho-Ho-Ho !...respingător... Ești spaima coșarilor și moartea porcilor, îți dai seama ?!...

Să conduci sania, ai carnet ?... Autorizație de zbor ți-a dat cineva ?... Te-a pus cineva să sufli în fiolă ?

Mi se pare mie, sau tu te comporți ca pe tarlaula lu' tac-tu ?! Crezi că dacă ne amețești cu sacul ăla de cadouri, o să închidem ochii la nesfârșit ? Se cheamă mită, moșule ! Și n-avea nimeni nimic de împărțit cu tine, dacă dădeai la toată lumea... Am auzit că te lauzi cu cadouri pentru toți, dar minți ca un măgar bătrân ! Am văzut copii cu un nod în gât în dimineața de Crăciun... Am văzut brazi falnici, plini cu globuri și ciocolată fină, am văzut ramuri ofilite de molid... Am văzut puști care ți-au cerut o bicicletă și-au primit un penar, în timp ce alții nu mai știu ce să ceară și găsesc sub brad cheile unor mașini de lux și excursii pentru shopping în Dubai. Nu mai ești în stare nici măcar să-ți citești scrisorile cum trebuie ?!

Ți-au scris niște puști bolnavi de leucemie, de pe patul de spital... Nu vroiau decât s-apuce ziua de mâine, dar ai uitat să le deschizi răvașul... Erai beat ?!... Pe unii i-ai lăsat s-aștepte, și au plâns pe ascuns când au văzut că i-ai sărit, în timp ce alții au primit cu sacul... Oricât ai vrea tu să faci pe filotimul, oricât ar încerca să ne prostească spiridușii tăi enervanți, nu ești decât un ipocrit. O invenție de marketing. Nu vii decât la cine-și permite să te cheme, ca pe o curvă de lux, drăgăstoasă cu sărbătoritul în funcție de cât de generoasă a fost cheta...

Așa că Moș Crăciun, din partea mea, un sincer du-te dracului ! Anul ăsta să mă ocolești, că nu știu ce-ți fac dacă dau ochii cu tine... Îți smulg barba, te scuip în ochi și-o să-ți trag un șut în cur de-o să zbori până-n Laponia, fără sanie cu reni... Hai sictir !...



Share On Facebook !

miercuri, 1 decembrie 2010

Surprize-surprize !

Pe una dintre paginile cu listare de poze a Google-ului, am văzut o fată frumoasă foc... O adolescentă șaten-închis, bronzată, cu nas fin, ochi verzi și mari, ușor migdalați... Mi-a plăcut zâmbetul în mod special...discret și cald, ajutat de două buze cărnoase... Am dat click, să văd poza mai mare, și mi-a dat Google alt link: ”aspiring model...”... M-am dus acolo să văd la ce aspiră frumusețea asta... Era un site de știri: ”Aspiring model found dead in Santa Monica apartment”...

Share On Facebook !

duminică, 28 noiembrie 2010

Costică pușcărie

Următoarea postare este de fapt un capitol dintr-o carte pe care am început-o acum câțiva ani, și încă nu-mi dau seama dacă este cazul s-o continui... O carte despre secvența mea de timp, ca un jurnal al celor două epoci pe care le-am prins... perioada comunistă și perioada...asta :)... Oameni, momente, evenimente. Unele șocante, unele haioase, unele triste sau romantice. Dacă vi se pare interesant, dați-mi un semn. Dacă vă plictisește sau vă enervează, ignorați-mă :)... faptele și personajele sunt 100% reale... mulțumesc !

(15.11.2007)

Capitolul III - Români(sm) în străinătate


Înainte să încep capitolul ăsta ar fi trebuit să fac nişte precizări pentru a nu fi înţeles greșit. În general, voi cititorii, aveţi prostul obicei să bagaţi la cap exact ce nu trebuie, aşa că – vă rog din suflet – luaţi în considerare faptul că subsemnatul NU face parte din tagma românilor înlăcrimaţi de 1 Decembrie. Toţi naţionaliştii mă lasă rece ca piftia şi – sincer să fiu – nu m-a „coafat” niciodată patriotismul nici măcar în filmele alea cu Valentin Uritescu - cel mai fraier soldat. Odată nu l-am văzut și pe el ofițer, ceva ! Ba mai mult, mă enerva la culme Sergiu Nicolaescu pentru că-l „omora” în toate producţiile ! ...Asta aşa, ca o paranteză critică...

Nu m-au impresionat niciodata textele de genul „Pe aici nu se trece !” sau „Treceţi batalioane române Carpaţii..” Indiferent dacă a fost vorba să treaca cine ştie cine sau să trecem noi pe cine ştie unde, n-am făcut nici o scofală în ţara asta, din Antichitate până în prezent. Na, uite şi-acum ce bine ne merge...

În acelaşi timp, voi susţine şi la Judecata de Apoi - chit că Dumnezeu e ungur – faptul că pe lumea asta nebună găseşti puţine popoare înzestrate cu atâta minte câtă (încă mai) au unii români. Istoricul inteligenţei noastre are însă un parcurs destul de dubios, pentru că, daca acum două secole inventam motoare cu reacţie sau cine ştie ce medicamente revoluționare, imediat după 1989 românii brevetau cele mai brutale sau ingenioase metode de hoţie. Asta nu înseamnă (aviz amatorilor) că trebuie să ne etichetăm drept „popor de hoţi” sau „nemernici puşi pe căpătuială” ci doar „puturoşi cu mintea odihnită”.

Păi, să-i luăm exemplu pe nemţi ! Ăştia nu au timp să se gândească (la cât de obosiţi sunt), cât de grea e slujba şi-n ce hal de neepilate le sunt nevestele, pentru că dimineaţa trebuie să fie la slujbă la oră fixă, înţepenesc pe scaune un număr EXACT de ore unde buchisesc până le piere cheful de gândit... Şi dup-aia se culcă...

Aţi văzut cum arată un manual de instrucţiuni pentru o bormaşină în Statele unite ? Zici că e Dicţionarul Explicativ ! Le arată ălora şi ce e priza, le face un desen: „ăsta e cablul, asta e bormaşina, asta e priza, ăsta e ştecherul. Pe ăsta îl bagi aici, nu acolo, aşa, nu altfel. În priză nu bagi: deget, furculiţă, pisică, nevastă, copil...etc... Bormaşina dă găuri în: lemn, fier, copac, perete. A nu se da găuri în: câine, mână, copil, vecin, ţeavă de gaze, butelie, cap..etc... Găurile date cu bormaşina dăunează grav sănătăţii !” etc..

Păi dacă de câteva zeci de ani – În S.U.A. - Banca se ocupă de facturi şi de manualul pentru orice bormaşină, de unde Dumnezeu să mai gândească americanul ?!... Există pentru toate un Manual !... Numai la muncă să mergi, cuminte, să-ţi faci „job”-ul. Eşti băiat ”salon”, tragi ca măgarul în pantă, ai de toate. Şi Manual, şi bormaşină, în rate, la bancă, pe viaţă...

La noi nu-i aşa de simplu cu munca asta... Ore de vârf în trafic nu există, pentru că românii se duc şi se întorc la serviciu toată ziulica... Mai precis, când au chef. Cafenelele sunt pline până noaptea târziu, chiar dacă e luni, în timp ce weekend-ul începe de miercuri. Angajaţii români standard într-o firmă sunt specialişti în messanger, cunosc cele mai tari site-uri cu bancuri şi vor provoca o adevărată revoltă dacă patronul se hotărăşte să cumpere maşini mici, de oraş, cu două locuri ! Păi ei cu se mai duc la munte ?! Unde să pună schiurile ?!...

Sper că vă este clar că în toată conjunctura asta boemă, românul va găsi tot timpul momente de reflecţie şi contemplare blegoasă, înjurând guvernul, maşinile mici şi pe neamţ...

Se pare că prin 1990 nu mai puţin de 200.000 de români s-au prins că de vină e numai neamţu’, şi au aplicat lozinca aia cu „Treceţi batalioane”... Şi-au trecut toţi în Germania şi le-au arătat ei lor, nemţilor, cum e să te pui cu românu’...


Costică Puşcărie

...nu este un personaj fictiv, „rupt” din scenarii poliţiste, şi nici n-o să-i găsiţi numele prin scriptele tainice ale mafiei locale... El există (probabil) şi azi, că de n-ar fi, nu s-ar povesti... Un pachet de muşchi incredibil de îndesat, Costică îţi lăsa impresia că o mare parte din el a fost decupată şi reataşată prin imprejurimile propriului trup... Dacă aveţi senzaţia că Petre Roman nu are gât, înseamnă că nu l-aţi văzut pe Costică... Un căpşor perfect rotund, ras şi mititel îşi etala patru cute de ceafă dintre umerii enormi. Costică nu avea talie pentru că pur şi simplu nu avea nevoie de aşa ceva...Ba chiar bag mâna în foc că nici nu ştia ce e aia. Avea în schimb două mâini la fel de groase pe cât de scurte...

Bine, recunosc că exagerez...
Erau puţin mai lungi decăt groase...

Să nu mă întrebaţi însă cum avea degetele, pentru că în primul rând, nu suntem la lecţia de anatomie şi în al doilea rând nu am avut plăcerea să le văd. Costică purta permanent nişte mânuşi negre, bine căptuşite. Ca să nu lase urme. Vizibile. Aaaa, nu v-am spus ?! Costică Puşcărie era bodyguard la una din discotecile de pe litoralul românesc undeva prin 1993. La vremea aceea, nu se împământenise încă prostul obicei modern de a da în judecată un club dacă eşti stâlcit în bătaie de bodyguarzi. De obicei, degeaba...

Prin 1993, „paza” prin cluburi era reprezentată de o gaşcă de gorile iritate, veşnic la pândă pentru o trozneală pe cinste. Călcai pe cineva pe picior ? Fractură de maxilar... Te uitai insistent la animatoare ? Coaste rupte, multiple echimoze... Nu plăteai consumaţia ? Şanse minime să te mai găsească în viaţă... În breasla lui, Costică era un adevărat profesionist. Anii petrecuţi în Germania, „la tâlhărie” îl învăţaseră două chestiuni: prima – „când ai de făcut o treabă, fă-o cu nădejde”, iar a doua chestiune... nu şi-o mai amintea exact...Oricum, din toata haita de brute, el era cel mai respectat. Știa să-ți facă treaba cum trebuie și nu lăsa nimic în picioare dacă lansa croșeul... Întâmplarea (fericită) a făcut să mă placă, la fel cum – mărturisesc – şi mie îmi trezise o oarecare curiozitate simpatică, aşa că n-a trecut mult până s-a apucat să-mi povestească la o bere aventurile lui vestice...

„A fost şmecherie în Germania, frăţioare. Greu pân’-am ajuns, că era să ne toarne pă frontieră la bozgori ! Am dat 1000 de mărci la călăuză, băga-mi-aș ¤ CENZURAT ¤ în el de fraier, care s-a tirat cum am trecut dincolo. Dacă-l prind, să mor în puşcărie dacă nu îl ¤ CENZURAT ¤ ! Tai-o prin pădure, stai geană să nu te ginească fraierii cu câini, d-astea... n-am mâncat două zile nimic, să moară mama ! Eram cu mai mulţi fraieri, ăia vroia să se întoarcă, nişte zdrenţe din Craiova plângea că cică se predă ! Vă omor pă toţi, să moară familia mea, dacă se tirează vreunul !, le-am zis... Dacă mă toarnă ăştia p-aici, aţi belit ¤ CENZURAT ¤ cu mine ! Era nasolie, mânca-ți-aș ¤ CENZURAT ¤ ta, că mai aveam faptă şi-mi luam şi coada, şi îmi dădea şi interdicţie, ¤ CENZURAT ¤ bani, ¤ CENZURAT ¤ combinație... Mi-o luam pă Jilava direct, vai morții mei...”

E musai să vă spun că la momentul acela nu reuşisem să definesc tonul pe care Costică îmi povestea însufleţit toată tărăşenia... Era un amestec de psihopat jovial, uneori patern, alteori imprevizibil în accese de dinți scrâșniți. Acum realizez că semăna din când în când cu murmurul victimelor gulagului comunist de la „Memorialul Durerii”. (Nu mă întrebaţi ce emisiune e asta, că pierd firul). Costică ofta des, privind fix şi întunecat în zarea largă pe sub fruntea lui îngustă, lăsându-ţi impresia că dincolo de toată povestea lui se ascunde un adevăr absolut, sfâşietor şi sublim pe care – el, Iluminatul – se încumetase a mi-l dezvălui mie, Discipolul ales... Să nu credeţi că nu l-am ascultat cu gura căscată până la capăt !... Asezonată cu jurăminte pe mamă şi puşcărie, întreaga lui poveste curgea săltăreţ şi ireal de veridic prin hăţişurile unei vieţi învolburate grotesc în peisaje haiduceşti, brutalităţi şi peripeţii pe muchie de cuţit...

„Să moara mama dacă sufla vreunul ! Fraierii dormea sus, şi dacă intrai în casă şi se trezea, nu mişca unu’-n pat ! Stătea sub pătură până plecai, nici măcar vreun telefon nu-ncerca să dea la Gardă, astea, de frică să nu te torni şi să te duci peste ei să le iei beregata. Oricum, îi durea în ¤ CENZURAT ¤ de acarete, că la ei e tot asigurat, le dă ăia toţi banii, dă-i în morţii lor, da’ de bătaie le era frică ! (...) Să moara familia mea dacă îşi ţine nemţii bani în casă ! Dacă turnam patru-cinci sute ziceam mănca-ţi-aş „¤ CENZURAT ¤ ta, Doamne !!” Mai mult acarete, nu aur... Casetofoane, video, ţoale...ia şi cară-le... Unde ¤ CENZURAT ¤ mea le duci ?! Cui le dai ?! Trebuia blat. Nu era treabă, era faptă grea şi nu se merita, da’ ieșea ceva material, nu zic... Odată, a ieşit un martalog cu o puşcă. Cred că era vânător, în sloboz, că avea numai coarne d-alea prin casă. Cică e o grămadă de bani alea, da’ cum ¤ CENZURAT ¤ mea să le cari, că n-aveam maşină mare ?!,,, Fraieru’ a dat peste mine jos, da’ am apucat de ţeavă. N-avea glonţ... „Băăgaaa-mi-aş CENZURAT-n gura ta de husen !!! Scoți pușca la mine, ai ?!” I-am dat o dreaptă, BAAM, planton !... culcarea ! Somn de voie, dă-te-n morţii mă-tii...”

De câte ori apărea câte un BAAM! în povestire, Costică lovea înfierbântat cu pumnul drept în podul palmei stângi... Ochii lui pitiți sub arcade se însuflețeau de ziceai că e un copil de cinci ani în fața bradului de Crăciun. Se îmbujora ca o fată mare la filme deocheate. Devenea mai simpatic, pentru că simpla evocare a diferitelor violențe avea darul să-i aducă bună dispoziție. Au fost multe BAAM!-uri în povestire, multe zgomote seci şi m-am întrebat de multe ori cât putea să dureze „somnul de voie” după genul ăsta de aplicaţie... După spusele lui, există cel puţin douăzeci de nemţi „cunoscători” în domeniul ăsta... Poate mai mulţi, că mi-a povestit pe scurt, (cât te ţin două beri) şi nu şi le mai amintea pe toate... Oricum, a ținut să-mi spună că erau mulți mai răi decât el, și că spre deosebire de alți români puși pe treabă în Germania, el era ”mic copil, să moară familia mea !...”
Share On Facebook !

vineri, 26 noiembrie 2010

Apocalipsa - ghid de supraviețuire

În cazul în care prindem în viața asta o Apocalipsă (ceea ce, pe bune, chiar nu e exclus...), ar fi bine să ne luăm câteva măsuri de precauție. Ce-ar putea să ne ajute dacă supraviețuim, ca în filmele astea cu 2012. Ați observat că în toate filmele cu Sfârșitul Lumii, niciodată nu vine Sfârșitul Lumii ?... Al dracului homo sappiens, scapă de fiecare dată, ca șobolanul...

Apropo, cică au detonat niște guverne nu știu ce atol în larg, în cadrul unui experiment nuclear... Atolul a dispărut, și după o vreme, la orizont s-a înnegrit apa... Erau șobolanii supraviețuitori de pe atol, cu miile, înotând de zor spre mal...

1. Ce-o să mâncăm ?

Șobolanul o să fie ultima formă de viață în carne și oase de pe Pământ. Este imposibil de eradicat. Lupta omului cu șobolanul din orașe este un război pierdut. Șobolanul este înfiorător de inteligent, gândește în haită, lucrează în echipă. Se sacrifică pentru grup. Șobolanii sunt experți ai subteranului, cel mai ferit habitat de pe Planetă... Poate să roadă și oțelul. Mănâncă aproape orice. Șobolanul, pur și simplu n-o să dispară decât cu Terra toată. La ultimul apel, nu noi o să fim ultimii...
Ceea ce înseamnă că la un moment dat, după ce o să dispară toate formele de viață din jur, o să rămânem noi și ei. Bine, și niște larve, niște ciuperci și niște ciorchini de bacterii, dar cred că o să preferăm carnea... Șobolanul o să fie ultima noastră sursă de hrană. Așa că obișnuiți-vă cu el. Luați unul acasă și îngrășați-l cu junk-food. Mai rotofei, s-ar putea să vi se pară chiar îmbietor... Nu vă descurajați dacă nu vă iese din prima ! Până la Apocalipsă aveți timp să deprindeți tehnica, sau dacă nu, oricum, foamea este cel mai bun profesor...



2. Unde ne adăpostim ?

În subteran. Presupunem că suprafața pământului este toxică și ostilă vieții, că doar e sfârșitul Lumii, nu ?... Afară sunt problemele, în adâncul pământului e liniște... Și dacă se poate trăi la suprafață, oricum, afară sunt prădătorii, de toate felurile. Oamenii au toate șansele să aleagă subteranul, după Apocalipsă... Este locul cel mai ferit. În grupuri compacte, specializate, ne putem organiza binișor într-o rețea de canalizare... Sunt milioane de kilometri, la nivel planetar, deci ar fi loc pentru multă lume... Acolo sunt și șobolanii, apropo... Și e întuneric și umed. Avem nevoie de lanterne puternice și de mulți-mulți acumulatori... Cel mai probabil, până la Apocalipsă o să găsim și o formă de energie regenerabilă cu oxigen, deci baterii să tot fie... Dacă nu, în câteva generații o să ne crească ochi mari și rotunzi, cam așa...



3. Cum ne organizăm ?

În grupuri, obligatoriu. Credeți că după ce se instalează haosul, oamenii o să fie o turmă pașnică și solidară ? Am vrea noi... Suntem primate, suntem agresivi și teritorialiști, suntem lacomi. Suntem frustrați, deci o să fim periculoși. Trebuie să ne apărăm spatele în găști. Ne vom întoarce la forța majorității, în cea mai fizică formă posibilă. O să fie violatori, criminali, deviați și obsedați, liberi în lume. N-o să existe Poliție, decât dacă o fac grupuri de oameni. Fără nicio autoritate care să li se opună, animalul prădător din om o să zburde liber, și nu vă faceți iluzii că suntem mai buni de atât...



Cinci obiecte indispensabile în era post-apocaliptică

1. Armă de foc și gloanțe. Clar, prima opțiune ! Cine o să aibă armă de foc, o să conducă turma. Fie că vorbim de o bandă de canibali sau de o gașcă de creștini pașnici, mâncători de ciuperci și larve, tot arma o să decidă. Cine o are, are pâinea și cuțitul. E ca și cum ești un fel de Dumnezeu, pentru că poți să decizi cu o apăsare de trăgaci cine trăiește și cine moare. Deții autoritatea supremă. Ești ascultat, respectat, urmat... Noii lideri ai Planetei o să fie oameni cu arme de foc...



2. Antibiotic. Cât mai puternic. Condițiile mizerabile de viață o să ne îmbolnăvească pe cei mai mulți dintre noi. Infecții, febră, boli contagioase... Îți trebuie un antibiotic deja inventat, că acum degeaba îl mai născocim din mucegai pe următorul... E prea slab pentru oferta de viruși de pe piață...

3. Vitamina C. Cât mai multă ! Dacă nu mâncăm fructe sau legume pentru perioade foarte lungi de timp, facem scorbut. Fără vitamina C, ne cad toți dinții. Într-o lume post-apocaliptică, e mai greu să îți faci implant sau să mănânci numai alimente moi... Cine n-are dinți, e ca și mort. E o chestiune de timp până crapă de foame...

4. Briceag elvețian. Ustensila aia este lucrătura diavolului ! Are orice ! poți să înșurubezi, să tai,să sfâșii, să smulgi, să decupezi, să înțepi, să apuci, să găurești...Tot ce nu putem să facem cu unghiile, face briceagul ăla... Luați-vă unul utilat, neapărat...

5. Sac de dormit termo-izolant. S-ar putea să îndurăm diferențe de temperatură incompatibile cu viața, așa că n-ar strica o piele de rezervă. Blana de animal s-a demodat de mult... Material gortex, baby !



Share On Facebook !

joi, 25 noiembrie 2010

Testament

Conceptul în sine mi se pare inutil... ”După mine potopul” mi se pare o exagerare... ce treabă mai am după moarte cu starea vremii ?!... Dacă eu nu mai sunt, de ce-ar mai conta că voi încă sunteți ?... Oricum e frecție la picior de lemn, pentru că nici voi n-o să mai fiți, nici următorii, și-așa mai departe... Și dacă ar conta, odată mort, oricum nu mai faci parte din existență, așa că dă-o dracului, și odată cu ea, pe cei rămași temporar în urmă... Sună nihilist, dar e adevărul sec... E o chestiune de timp până o să redevenim pământ. E tot o chestiune de timp până pământul o să redevină praf, și-apoi piatră, și-apoi foc, și de la capăt, pământ. Și iar noi... Vă grăbiți undeva ?... Pe toți ne ”freacă” ce-o să fie după ce n-o să mai fim. De ce ? Inutil, și totuși instinctiv, pentru că ne e greu să acceptăm că ne ducem și nu mai avem nimic de făcut pe lumea asta, decât printr-un act solemn care îngrașă notarii... Ne ducem, sau ne întoarcem ?... Cine știe unde... Testamentul este exprimarea scripturală a incapacității noastre de a accepta că vine un moment când ne întoarcem în glod și gata... Vrem să lăsăm niște urme după ce încetăm să pășim... Caraghios. Și totuși, îți pasă. Greu de explicat pedanța asta vis-a-vis de ce-o să fie după tine, deși tu oricum nu mai ești și nici ceilalți n-o să mai fie multă vreme... În fine... dacă se poartă, atunci să fie...




 
TESTAMENT

1. Vreau să fiu incinerat. Ideea de groapă, sicriu trapezoid din lemn ieftin, noroi, viermi și crucea aia sinistră m-ar face să mă răsucesc în criptă ca mixerul... ceremonia de înmormântare a ortodocșilor este patetică, penibilă, grețoasă, primitivă, inutilă și exhibiționistă ca o curvă pe centură, îmbrăcată în negru... Nu vreau poză ovală, cu margine aurită, nu vreau coroane din garoafe, nu vreau babe orăcăind. Nu vreau să-mi legați picioarele cu o sfoară. Nu vreau vată în nas. Nu vreau giulgiu, popă, cuie, vin, colivă sau colaci de pomană. N-au niciun gust. De fapt, nu vreau nimic...

2. Dacă mai e ceva bun în mine,înainte de crematoriu, vreau să luați tot. Piele, retină, plămâni (deși nu vă recomand), rinichi, ficat și ce-o mai fi disponibil... Cu tendoanele să se joace mâțele... Cine are nevoie, să se îndestuleze după voia inimii din ce-o să mai rămână din carcasă. Resturile dați-le unor câini vagabonzi... Ce rămâne pe-afară, nedigerabil, la cuptor, și ce iese de-acolo,într-o cutie de tablă etanșeizată, să nu mă împrăștii prin mașină...

3. Nu vreau loc de veci. O tâmpenie... Vreau să mergeți în Vrancea, între munți, unde nu se aude decât apa râului și pasărea cerului. Acolo vreau să-mi zboare cenușa, fără destinație,spre nicăieri și peste tot... Vreau să mă întorc de unde venim, dus de vânt... Vreau să fiu colbul cerului și al pământului, în același timp. Vreau să plutesc pe nori și să vă intru în ciorbă. Vreau să mă uit la voi cum faceți sex... Vreau să vă aștept de peste tot și de nicăieri, n-aveți de ce să mă proptiți într-un singur loc, mai devreme sau mai târziu uitat de lume, frământat de buldozere și transformat implacabil într-o clădire de birouri...

4. Nu vreau să plângă nimeni. Cine plânge să stea acasă și să se uite la ”Dansez pentru tine”. O tâmpenie... Să plângi de ce ?... Implacabilul nu se plânge, se acceptă. Nu vreau să fiu urmat pe ultimul drum din Vrancea de niciun apropiat, pentru simplul fapt că nu-mi plac manifestările din obligație. Doar unul, să mă ducă acolo, sus, pe un vârf de munte. Aș zice Adela, sau Dragoș, dacă îl țin genunchii. Dacă nu, tocmiți un om cu ziua și treceți-mă pe caiet.... Ați cunoscut pe cineva să meargă la o înmormântare de plăcere ?... Nu există, și nu vreau altfel. Fără înmormântare, fără alai, fără haine negre... Ce e prostia asta cu hainele negre ?!... Există un cod vestimentar pentru înmormântare ?!...Un fel de morbid fashion ?!... Rahat. De ce ??...cui îi pasă ??!... Mortului ?...

5. Tot ce a fost al meu (începând cu ața dentară, ciorapii, ipod-ul, prezervativele și terminând cu cele mai costisitoare proprietăți) v-aș ruga să le lăsați într-o cutie de carton, într-o intersecție. Să ia de acolo cine vrea, ce vrea. Să se bată pe ele, să se păruiască țigăncile, să se înjure de morți... Dacă vă tentează ceva în mod special, serviți-vă... Restul să fie al cui se nimerește... Fără ”bogdaproste”... Ce cuvânt idiot !... Dacă vă aud că-l rostiți, o să vă bântui până mă plictisesc...

6. Să nu-mi facă nimeni pomană. Vreți să mâncați, mergeți la supermarket. Nu vreau să vărsați băutura pe jos, nu vreau să-mi aprindeți lumânări. Oricum nu le știu și dacă ar fi să le asist, de ce m-ar entuziasma ipostaza ?... După ce crăp, n-am ochi să mai văd, deci lumina voastră mă lasă (la fel de) rece, așa că păstrați-o pentru zilele când se taie curentul...

Dacă am uitat ceva, o să vă anunț post-mortem prin intermediul unei clarvăzătoare,în direct la OTV...

În rest, să trăim !...
Share On Facebook !

marți, 23 noiembrie 2010

God Bless The Queen...

În Londra, pub-urile sunt pustii până la patru și după ce ies englezii de la muncă devin arhipline în 30 de minute... După 17.00, În fața fiecărei cârciumi, cel puțin zece fumători, tot timpul, pentru că în pub e interzis... Te simți pedepsit, ca un copil pus la colț, pentru că n-ai voie să-ți iei paharul afară cu tine... Înăuntru, o mulțime de oameni, de toate facturile. ”Office” sau muncitori, la un loc, grupați discutabil... Nu vă închipuiți că se vede clar diferența. După a doua halbă de bere neagră, nu se mai vede aproape deloc...Cu timpul se face cald și e din ce în ce mai gălăgie, găștile se sparg... Grupulețele se dizolvă în alcool ușor-ușor, și pe la 19.30-20.00 toată lumea ciocnește cu toată lumea din jur. Englezii vorbesc tare, mult, și râd zgomotos de cele mai multe ori. Beau repede, pentru că le place starea de matol, și n-au timp suficient să se încălzească... După orele 21.00 nu se mai vinde alcool nici la supermarket. La cele care închid mai târziu, poți să-ți iei de la fructe exotice până la icre negre, dar la alcool e trasă o perdea mată pe care scrie 09.00 - 21.00. În pub, berea lor e bună și dacă nu-ți place berea...




Molipsit de malț și de atmosfera lor relaxată, pun la cale cu Arette un moment comic. ”Să strigăm God Bless The Queen”. Mă ridic cu halba deasupra capului și strig, suficient cât să acopăr oarecum zumzetul de bodegă: ”GOD BLESS THE QUEEN !” . Fără nicio clipă de suspensie, încep să se audă natural de prin toate ungherele: ”Ya, God Bless mate !...” ”Cheers”, ”God bless the Queen, fuck ya, mate !...”. Rapid, pe măsură ce oamenii aud din gură în gură urarea, răspund, tot mai departe, aproape fără excepție. Toți ridică paharul... În 5 secunde, întreaga adunare binecuvântează Regina și ciocnește cu vecinii, apoi - la fel de natural - se întorc toți la forfota lor veselă... Fără excepție, englezii au o mândrie specifică, foarte vizibilă, deși nu fac paradă... Sunt vicioși dar muncesc pe rupte. Viața e scumpă la ei... Sunt bețivani, se bat, dar au un oraș de o eleganță princiară... Au Soho, unde locuiește Amy Winehouse, au și Big Ben. Au niște valori la care țin, chiar dacă aparent, nu dau multe parale pe ele... Sunt urâți și grobieni, mulți dintre ei, sunt eleganți și rafinați alții. Toți au ceva în comun - respect pentru ceva al Angliei... Chiar dacă sunt beți rupți, ultrași sau tocilari, englezii au o mândrie de a fi englez. N-o strigă în gura mare, dar se simte prin fiecare por. Poate de-aia și sunt englezi. Unii sunt țărănoini joviali, alții etalează cel mai fin umor negru... Adevărații lorzi ai eleganței și ai manierelor, tot englezii sunt. Cel mai important, au memorie și conștiință de sine. Îmi place poporul ăsta. Mi-a plăcut Londra la nebunie, mi-au plăcut ei. Țin cu echipele lor de fotbal, îmi place istoria lor, îmi place Churchill, îmi place steagul.... Îmi plac englezii...



Share On Facebook !

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Rețeta săptămânii...ba p-a mă-tii !

Am descoperit zilele trecute cea mai odioasă rețetă culinară din România ! Am citit-o într-o revistă tabloid, la secțiunea ”rețeta săptămânii”, ceea ce mi s-a părut, cu atât mai mult, stupid... Adică e un fel de rețetă șefă, spre deosebire de celelalte. Mi-e groază să mă gândesc mai departe, dacă asta e numărul 1.... Oroarea se numește ”Adidași pane” și se face prăjind în ulei niște ”unghii de porc” fierte în prealabil... !!


...ADIDAȘI PANE ??!!... la dracu', de ce m-ar face să salivez denumirea asta ?!Vă sună ceva ”gustos” ?... Poate e vreun fetiș alimentar, vreo perversiune nouă, nu-mi dau seama. Am mai văzut oameni cu tocuri de damă în gură, dar n-am văzut pe niciunul să le și mestece. Cu atât mai puțin să înghită...

În fine... Asta e viziunea autorului, cine sunt eu să-i critic opera ?!... Adidași pane... Să zicem că ai mâncat și ți-au plăcut ! Pur și simplu, te dai în vânt după copite prăjite. Bun. Dacă ți-e foame și vrei o porție, cum spui ?... ”Un espresso lung cu lapte, apă plată și o porție de adidași pane, vă rog...” Vreo preferință la producător, sau lăsăm bucătarul să vă surprindă ?”

Oricum, elementul-surpriză nu e nici rețeta, nici denumirea, ci...poza ! De ce aș mânca așa ceva ??!!


...două picioare ciopârțite de porc, cu unghii, pe o farfurie cu ornamente albastre. Sânge, grăsime, un cuțit deasupra, și pe mijlocul membrelor, o tăietură căscată, în care se vede stratul alb de slănină pură... Pentru comenzi acasă, apelați cu încredere la numărul nostru de telefon...

Îl rog pe autor, dacă-și deschide vreun restaurant, să mă anunțe și pe mine, că vreau abonament !
O să mă chinui să transcriu și textul, dacă nu știți ce să gătiți în weekend...

Adidași pane


4 unghii de porc, 300g legume(morcov, pătrunjel,1/2 țelină, 1 ceapă), sare, piper, 1/2 lămâie, 3 frunze dafin, făină, pesmet, ouă, ulei pentru prăjit


PREPARARE:
Unghiile le mai pârjolim odată la flacăra de la aragaz, le curățăm bine și le spălăm apoi. După aceste operații, tăiem unghiile pe lungime (doar pielea) și apoi le punem la fiert. Adăugăm în apă sare, legumele, frunzele de dafin și zeama de lămâie stoarsă. Se fierb până se desprind ușor oasele. Se scot din apă, se scot oasele mai mari ca să păstreze cât de cât forma, și se lasă la răcit. Se sărează,piperează, după care se dau prin făină, ou și pesmet și se prăjesc în ulei încins. Se pot servi cu garnitură de orez sau cartofi pai.
Share On Facebook !

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Habib, rața și belgienii...

Habib Habibou este un fotbalist care a trecut în cariera lui și pe la Steaua, iar acum joacă în Belgia. Recent, în timpul unui meci de campionat în care Habibou evolua pe final de partidă, a pătruns o rață pe terenul de joc. Cum a ajuns acolo, de unde și în ce scop, nu știu. Mai erau câteva minute din partidă, Habibou se grăbea după egalare, și s-a gândit cu mintea lui de gibon că ar trebui să rezolve situația fără prea multe menajamente. Așa ca a fugărit puțin pasărea, a prins-o de aripi, și – după ce aproape a făcut-o ghemotoc – a aruncat-o brutal în spatele porții ca pe un cocoloș de hârtie la gunoi. Pasărea n-a pățit nimic (aparent), însă gestul lui Habib Habibou a fost atât de mizerabil, încât – vă spun sincer – dacă mă puneai față în față cu el, i-aș fi spart fața aia imbecilă…
Pentru că evenimentul a avut loc în Belgia, deci într-o țară,  imediat după meci au început reacțiile. Întâi, proteste vehemente din partea asociaților pentru protecția animalelor. Apoi, amenințări cu moartea pentru Habibou și pentru toată familia lui… A treia zi s-a sesizat din oficiu si Justiția. Nu, nu l-au arestat preventiv 29 de zile, cum se practică în Romania de fiecare dată când opinia publică are nevoie de sânge. De exemplu, în cazul asistentei de la Maternitatea Giulești – reținută o lună în arest, deși NU este dovedit vinovată, și mai ales NU prezintă pericol public… Dar asta este o altă poveste… Revenind la Habibou – cel care a aruncat o rață în spatele porții – și justiția belgiană auto-sesizată, s-a ajuns rapid la o decizie: fotbalistul a primit 100 de ore de muncă în folosul comunității, și deja a început să lucreze la ele.... 6000 de minute în care să-și pună rotițele alea ruginite din creier la treabă, și să-și dea seama că Belgia nu e în savană …
În România, probabil ar fi putut să-i și sucească gâtul bietei păsări, pun pariu că n-avea nimeni nimic de comentat, sau dacă apăreau proteste, se stingeau a doua zi, după Acces Direct. Probabil din cauza asta belgienii sunt cunoscuți pentru specialitățile de ciocolată, iar noi am câștigat notorietate furnizându-le, după nevoie,  aurolaci minori...

Share On Facebook !

joi, 28 octombrie 2010

Stela Popescu

Astăzi am avut-o invitată pe Stela Popescu la VIZOR MONDEN, și vă jur pe barba profetului că ne-a dat pe spate... După o zi de muncă lungă, ne-a înviorat pe toți ! A fost ultimul invitat, la orele 19.00, și făceam interviuri de la 10.00 dimineața...

În primul rând, Stela Popoescu amestecă perfect un aer retro elegant, cu un stil surprinzător de modern, de permisiv chiar, mai energic cu un tempo decât al nostru. Pur și simplu este argint viu tot timpul, gândind repede și liber, fără să-și piardă vreo secundă decența... Nu face exhibiții lingvistice inutile, și nu evocă povești cu miros de naftalină... Nu știi când trece timpul cu ea...
Apropo, Stela Popescu arată cum o știți. E identică, așa cum o știu de când eram mic. Mi-e foarte clar, n-o să se schimbe niciodată. Este spontană, deși discret teatrală, dar elegantă și subtilă, fără să manipuleze auditoriul... Răspunde fără zig-zaguri. Este incredibil de tonică. Ridică vocea de te face să tresari, când te aștepți mai puțin, și după trei puncte de suspensie, trage o concluzie haioasă...

 E muult mai tonică în realitate decât în orice rol ați văzut-o vreodată, vă jur...

Elena a râs în hohote de câteva ori, și nu e puțin lucru :)...

Stela Popescu s-a adaptat la ”vremea mea”, cu siguranță mai bine decât mine, pe alocuri...Recunosc. E o chestiune de înțelepciune - fără îndoială - și înțelepciunea cere timp și creier... Doamna asta surprinzătoare acceptă mai ușor niște realități și le și înțelege stricăciunea mai bine decât mulți dintre noi, ”ăștia mai tineri”. Și peste toate, are capacitatea să vadă exact ce contează din toată povestea... partea fertilă... Foarte tânără femeia asta...

Doamnă, vă mulțumim pentru vizită !

Echipa VIZOR MONDEN

Ramona; Laur; Liana; Vlad; Ana; Adela; Elena; Liviu
Share On Facebook !

vineri, 8 octombrie 2010

Evelina

O cheamă Evelina și este țigancă. S-a născut într-o familie tradiționalistă de ”florari”, și nu i-a lipsit nimic, niciodată, dacă îl întrebi pe tatăl ei, sau pe oricare alt părinte întunecat de lipsuri... A făcut școala generală în Pantelimon, acolo unde și locuia cu părinții ei - zonă în care trăiesc majoritar țigani. Unii ”cu stare”, în case opulente, alții la limita subzistenței, în cartierul numit ”la groapă”... Diferențe de la cer la pământ, de la alb la negru, la fel ca-n viață, fie ea de român sau țigan. Evelinei i-a plăcut întotdeauna cartea. Isteață foc și ambițioasă, a încercat de mică să le descopere pe toate... Își punea tot timpul întrebări, e bine crescută, curată și vioaie, ca argintul viu... Au fost multe momente când a simțit pe pielea ei proasta reputație a unui ten închis... Suspiciuni, atitudine ostilă, glume cu tentă fascistă și dispreț amestecat cu teamă... Țiganilor din Pantelimon le e rușine să spună ce sunt, deși numai unora ar trebui să le fie, și nu pentru ce sunt, ci pentru cine sunt... Valabil pentru orice culoare, nu credeți ? Pentru fiecare paria, există cel puțin alți doi nevinovați care-i poartă blestemul...

După ce a intrat la liceu, Evelina a primit o veste care i-a năruit toate visele. Tatăl ei i-a interzis să mai meargă la școală, pentru că i-a găsit soț. Tot din neam de florari - pentru că dinastiile se păstrează, la fel cum tradițiile sunt apărate cu sfințenie arhaică, într-o societate bolnavă de modernism. Evelina nu are perspective într-o lume a prezentului, pentru că familia din care provine refuză să iasă din izolare... și cum să-i condamni, până la urmă ?... Dincolo de gardul înalt, un ten închis reprezintă pentru mulți dintre noi etalonul moralității. Deși, cei mai mari nemernici pe care i-am cunoscut erau îngrozitor de albi. Deși cei mai nespălați concetățeni care îți întorc efectiv mațele pe dos în spații închise erau - fatalitate - ”caucazieni”...

Simțind că i se năruie pământul de sub picioare, Evelina a încercat să-și înduplece familia să nu o condamne la o viață predictibilă. Fără succes. Într-o zi, s-a aruncat de la balcon. Poate a vrut să moară, poate a vrut doar să atragă atenția. Nu știu exact la ce s-a gândit când a făcut-o... Albi, negri sau galbeni prin naștere, suntem greu de înțeles când alegem să ne punem capăt zilelor la 17 ani... Din fericire pentru ea, a avut Înger. Nu știu dacă era un înger țigan, arian sau metis. Îngerii au întotdeauna aripile albe, ați observat ?... Evelina și-a rupt ambele picioare și și-a afectat grav coloana vertebrală. A stat multă vreme într-un spital alb, a dormit pe așternuturi albe și a plâns lacrimi incolore. Ciudat... Lacrimile n-au niciodată culoare... După multe operații și tratamente chinuitoare, într-un final s-a făcut bine și s-a întors în colivia ei de aur...

Mi-ar plăcea să închei povestea asta cu un happy-end. Să vă spun că Evelina merge în continuare la școală, are note bune, este acceptată de români și nu mai trebuie să audă de la mari moraliști rozalii cum ar transforma-o ei în săpun de casă... Din păcate, Evelina a fost înfrântă de stereotipuri. La 18 ani s-a măritat cu un soț pe care nu l-a ales. A renunțat la școală, pentru că trebuie să aibă grijă de bărbat și de flori. Trebuie să gătească, să robotească prin casă, trebuie să spele haine albe, ca ale tuturor... Într-o zi, s-ar putea să cumpărați un buchet de trandafiri de la Evelina. S-ar putea s-o vedeți pe stradă și să vă pipăiți instinctiv buzunarele, asigurându-vă că mai aveți portofelul. O să observe, dar s-a obișnuit... S-ar putea să vă atragă atenția cu o privire lungă și tristă, și-o să vi se facă frică de deochi... Nu știu, ați putea să vă gândiți la orice, nu-i așa ?... Gândurile - la fel ca și visele, vin în toate culorile curcubeului...



Share On Facebook !

miercuri, 22 septembrie 2010

Prizonierii formei...

Suntem prizonierii formei. Ne trăim viața guvernați permanent de cea mai efemeră manifestare a materiei: exprimarea fizică. De altfel, toată existența nostră este definită și șlefuită în cele mai mici detalii de unități de măsură cel puțin insipide. Înălțime, greutate, forță, kilometraj, lichidități, numiți-le voi... Cele mai nobile trăiri spirituale ne sunt stimulate de aceeași nenorocită de formă. Ne e milă de ursul panda pentru că dispare, din cauză că e drăguț, dar ne grăbim să strivim un păianjen, numai pentru că ne trezește repulsie, prin formă. Dacă arahnidele ar dispărea mîine, în luna aprilie a anului viitor atmosfera de pe Terra ar ajunge irespirabilă din cauza insectelor... Noi, stăpânii formali ai Planetei, am dispărea până la unul, în cel mult șase luni...


Fobiile sau simpatiile vin din formă. Delfinul este drăgălaș, și din cauza asta vrem să-l protejăm, în timp ce rechinul este feroce, și-atunci de ce să nu-l măcelărim sistematic ? Și delfinul și rechinul sunt prădători... Frumusețea interioară despre care vorbim tot timpul există în conștiința noastră, numai dacă forma ne permite s-o descoperim. Pentru a ajunge în adâncime, avem nevoie să ne atragă suprafața, deși nimic nu se schimbă mai dezamăgitor decât ea. În timp ce esența abstractă a lucrurilor câștigă strălucire prin acumulare, exteriorul se usucă și moare. Se pierde... Forma evoluează întodeauna de sus în jos, implacabil spre dezagregare. Toate lucrurile îmbătrânesc, dacă sunt atinse de formă. Să ne gândim la dragoste, de exemplu. Ce ne trezește pasiuni ? Tot forma... Distanța exagereaza formele, timpul le estompează. Lipsa lor le idealizează în imaginație și întotdeauna, prezența constantă le banalizează... Formele sunt mutilate permanent de timp, spațiu sau dispoziție. Sunt tot timpul altfel, într-un singur sens... Cel al dispariției. Al saturației, al plictiselii. Formele cad întodeauna în uitare. Pentru că de fapt, forma nu există cu adevărat. E doar o închisoare temporară pentru esență. Forma este ca o definiție a existenței, scrisă cu creta pe orice tablă neagră. O înțelegem, astăzi o vedem, însă mâine va fi ștearsă cu buretele, ca și cum nici n-a fost vreodată... A fost ?...

Cu scuzele de rigoare pentru exprimarea grobiană, o să-mi citez un prieten, nu foarte atins de adâncimi, dar evocator al unui adevăr absolut: ”în spatele oricărei femei frumoase, există un bărbat care s-a săturat s-o fută”... Extindeți vulgaritatea cugetării la infinit, în toate formele... Chiar dacă nu ne convin nici cuvintele, nici învățămintele, realitatea rămâne aceeași. Forma nu există. Doar ne minte...

Probabil am fi văzut mult mai bine dacă eram cu toți prin naștere, orbi...
Share On Facebook !

vineri, 17 septembrie 2010

Nu-ți convine, du-te dracului...

Printre numeroase alte lucruri pe care habar n-avem să le facem cum trebuie, la loc de cinste se află comerțul. Frățioare, nu reușește românul să vândă, nici picat cu ceară ! Doar să jupoaie. N-avem în sânge abilitatea asta. N-avem tradiție, n-avem înclinație, n-avem pasiune, n-avem caracter... Pur și simplu, nu suntem în stare. Pe vremea când alții semnau tratate comerciale și dezvoltau rute maritime pentru schimb de mărfuri, noi îl proslăveam pe Zalmoxe și mâncam mistrețul crud. Ne îngropam șeful de trib cu prima dintre cele șapte neveste, și nefericita era și bucuroasă că o ia răposatul în Raiul vânătorilor... De unde să știm să vindem ceva, dacă noi am fugit de civilizație ca dracul de tămâie ? Românul s-a născut cioban, nu poet. Și cu atât mai puțin negustor... Se simte asta în orice dugheană, în orice hotel, în orice mall...


Pentru că pe litoral avem numai turism de weekend, ce-au făcut comercianții ? Și-au pus mintea la contribuție să-i aducă pe fraieri și-n timpul săptămânii cu oferte ”corecte” ?... Nu. Au mărit tariful, să-și scoată pârleala de la ăia care oricum vin la sfârșit de săptămână..

Noțiuni de genul ”reduceri”, ”lichidare de stoc” și alte asemenea găselnițe ale comercianților sunt o mare vrăjeală la noi. Înainte să lipim afișele cu ”reducere”, scriem deasupra prețului original unul mai mare, apoi îl tăiem cu un marker și-i facem pe proști să creadă că prețul vechi este de fapt noul preț redus... Fidelizarea clienților, atitudinea bine-voitoare, zâmbetul...astea sunt pentru idioți. ”Dacă nu-ți convine, du-te dracului...” Ăsta e sloganul...



Managerul unuia dintre cele mai exclusiviste cluburi din Manhattan explica într-un interviu ce înseamnă clienții casei, și cum sunt ei protejați de club. De exemplu, vine John Smith într-o seară - client fidel - și se pune pe băut. După două ore se îmbată criță și - cu mintea aburită de alcool și de pipițele de New York pe care le-a luat cu el să se spargă în figuri - se apucă să comande șampanie Don Perignon, pe bandă... Ce face clubul ?... Păi la noi, își freacă mâinile de bucurie și mai trimite un picol lângă masă, să nu cumva să scape o strigare...

Ce face americanul ?

Îți aduce la masă cea mai ieftină șampanie în sticlă de Don Perignon. Pentru că ești beat și prostănac la ora aia, oricum nu-ți mai dai seama de diferență. Și pentru că în mod normal n-ai comanda bătură de 5000 de dolari într-o singură seară, te lasă în durerea ta, să-ți faci damblaua, dar îți protejează buzunarul... Clubul ! Pentru ca a doua zi când te trezești și-ți dai seama ce ai făcut, să ai o surpriză plăcută... Descoperi în extrasul de cont că n-ai rămas în fundul gol, deși meritai, până la urmă... Tot a doua zi te sună managementul clubului și-și cere scuze că nu ți-a servit ce-ai comandat, rezervându-și dreptul de a te proteja de propria tâmpenie și limitându-ți pierderile... Pentru că managerul ăla de club știe că tu ai o anumită sumă pe care ești dispus să o aloci pe distracție, și dacă îți ia el pielea de pe tine într-o singură seară, s-ar putea să nu mai ai cu ce să vii data viitoare. S-ar putea să te simți jefuit. În concluzie, s-ar putea să te piardă de client și - pe termen lung - să piardă mai mulți bani. În schimb, demonstrând o aparentă lipsă de interes pentru banii tăi și o interesată preocupare pentru liniștea ta financiară, clubul se transformă în prietenul tău bun. Și din cauza asta, și tu rămâi prietenul cel mai bun al clubului...

Cel mai recent exemplu de cum se face comerț mi l-au servit americanii de la imdb.com Am cont PRO de câțiva ani buni, pentru că scriu niște cronici de film și am nevoie de informații ”profy”. Pe site-ul ăsta găsești tot ce ai nevoie gratis, și dacă vrei chiar toate detaliile despre Hollywood, te abonezi la cont PRO, plătind vreo 20 de dolari pe lună. Destul de scump, fie vorba între noi, dar și serviciile sunt pe măsură... După câțiva ani de accesare constantă a contului PRO, n-am mai avut nevoie o perioadă, și am folosit site-ul standard, fără să închei însă subscripția plătită. În fiecare lună, băieții își iau oricum singurei de pe contul meu paypal ce-au nevoie, nu mă deranjează, nu-i deranjez... Până de curând, când am primit o înștiințare pe e-mail că subscripția PRO mi-a fost suspendată !

M-am gândit că e o neînțelegere, știam că sunt acoperit în cont, deci n-am înțeles de ce nu mai vor americanii să-mi ia banii. Am intrat pe site, și mi s-a explicat frumos: ”Pentru că nu ați mai accesat de două luni contul dumneavoastră plătit, imdb și-a rezervat dreptul să suspende subscripția, până când veți avea din nou nevoie de serviciile noastre contra-cost. În orice moment doriți, contul dumneavoastră PRO va fi activat prin simpla accesare, fiind astfel reluată și plata lunară. Vă mulțumim !”

Ați înțeles, da ?.. Fraiere, dacă tot ne dai bani degeaba în perioada asta, noi nu ți-i mai luăm. Ți-i lăsăm în buzunar, că n-avem de ce să-i încasăm, și dacă mai ai nevoie, oricând, ești bine-venit. Am rămas puțin prostănac, ca românul ajuns în 1990 într-un supermarket din Frankfurt...

În concluzie, dragi români comercianți, eu vă urez un faliment glorios, după cum îl meritați... Iar pentru naționaliștii care încă mai urlă ”nu ne vindem țara”, mai am o mențiune: așa e, nu ne-o vindem că habar n-avem cum se face... Ar trebui s-o facem cadou, unora care cunosc procedura...
Share On Facebook !

miercuri, 15 septembrie 2010

Învățăturile lui Adrian Pușcașu

Cred că evoluția noastră intelectuală și spirituală nu este determinată de numărul de răspunsuri pe care le găsim, cât mai degrabă de consecvența cu care ne încăpățânăm să punem întrebări. Cu cât aflăm mai mult, cu atât realizăm cât de puține știm, și nu de puține ori descoperim că adevăruri pe care le consideram supreme la un anumit moment se transformă în fata morgana, nu după multă vreme... Ni se întâmplă la toate nivelele, în toate domeniile, pe tot parcursul vieții și de multe ori ne dezechilibrează complet astfel de decepții... Chiar dacă o decepție reprezintă forma cea mai pură a revelației...



Medicina tradițională - caracterizată de la Hipocrate încoace de o aroganță iritantă - descoperă în secolul XXI că cele mai multe dintre concluziile ei sunt doar niște fâs-uri. Zeci de ani, hepatologii au exclus complet sarea din dieta persoanelor bolnave de hepatită, pentru a descoperii recent că în realitate, puțin sodiu nu strică deloc în procesul de vindecare... ba chiar ajută... Este un exemplu minor. A existat o vreme - nu așa de îndepărtată - când oamenii credeau că fumatul întărește sistemul imunitar. Nu se întâmpla pe vremea vizigoților, ci în plină epocă industrială, peste ocean. Trecusem deja peste o criză financiară globală, inventasem cinematografia, televiziunea, automobilul sau presa scrisă. Funcționau centre de cercetare pretențioase, fisiunea nucleară o aveam deja la degetul mic, dar trăiam cu convingerea că mahoarca ne prelungește viața...


În perioada renascentistă - deci, cum s-ar spune, în plină efervescență creativă a Omenirii - cel mai bun tratament pentru orice boală era ”lăsatul de sânge”. Vreo doi litri... Dacă aveai sifilis, o gripă sau o infecție, nu conta: venea un așa-zis doctor, scotea o brișcă și te lăsa leșinat... Au existat regi și oameni de stat aflați în grija celor mai mari savanți ai vremii, care au dat ortul popii după îndelungi suferințe provocate de vraci. Erau îndopați cu tot felul de otrăvuri, arși cu fierul înroșit, crestați sau împachetați în tot felul de scârboșenii, în speranța că o să le treacă infecțiile... Inclusiv astăzi, niște impostori mănâncă o pâine bună de pe urma nefericiților care cred că dacă se crestează sub limbă, se vindecă de ulcer, cancer sau ejaculare precoce...



Apoi, am descoperit că nici noi nu suntem atât de speciali pe cât credeam. Ne-am decodificat genomul, și am constatat că suntem foarte similari cu o muscă... Ne-am dat rotunzi că zburăm pe lună - și cel mai probabil - am fost nevoiți să turnăm niște filme prin deșertul Nevada, numai să nu ne facem de rahat... Pe măsură ce creștem, ne dăm seama cât de mici suntem, și numai asta ne poate face mari...



Dincolo de medicină, mecanică sau genetică, în părțile abstracte ale existenței noastre suntem la fel de neajutorați. Cine suntem ?... Filozofăm, încercând să găsim răspunsuri imposibile, chiar dacă știm că n-avem nicio șansă să le aflăm pe aici. Ceea ce credem astăzi, mâine se transformă în mit. Sunt convins...

Importante nu sunt răspunsurile, ci căutarea în sine...

Am avut surpriza plăcută să descopăr un text foarte reușit, scris de un puștan în secțiunea ”bio” de pe profilul său de Facebook. Fără abordări literare pretențioase, fără complicații lingvistice, subtil metaforic și foarte concis. De altfel, nu este singurul text isteț pe care îl găsești pe profilul lui, demonstrând că ”mai există și copii reușiți, în generația asta rătăcită”... Adrian Pușcașu a sintetizat perfect ceea ce suntem, încercând să ne explice ”in style” cine este el. De fapt, cine suntem noi... Sunt de acord cu totul, mai puțin cu renunțarea. Atât timp cât mai mișunăm pe lumea asta, n-avem voie să ne oprim... Bravo, kiddo ! :) ...


”Mai știți puzzle-urile de diferite dimensiuni, cu animale, monumente sau cu personaje din desene animate? Doamne, câte ore stăteam să rezolv unul d-ăla mare. Câte ore! Imaginați-vă unul cât camera voastră de mare, cu milioane de piese mici, mici, mici. Poate înfățisa orice, de la o mașină, până la un broscoi care regulează o broască într-o mlaștină. Multiplicați numărul de piese cu 1 milion și o să obțineți o grămadă de piese mici, pe care o să trebuiască să le adunați într-o pungă roz. După ce terminați, sugrumați punga de sub toarte. Uitați-vă la ea cu fundul în sus și o să vedeți cum arată creierul meu: mare, confuz. Acum scoateți piesele și încercați să rezolvați puzzle-ul. O să treceți prin exact aceleași stări prin care trec eu: ambiție, furie, calm, speranță, eșec și, într-un final, o să abandonați. Dacă împreunați cutia cu piesele din ea, o să obțineți un mascul, numit Pușcașu. Adrian Pușcașu.”
Share On Facebook !

marți, 14 septembrie 2010

Îl știe cineva pe Cristi Banu ?

pentru fiul sau fiica oricărui părinte...

El este omul care pictează gânduri...


Cristi Banu a venit pe lume acum patru decenii, și - ca noi toți, de altfel - nici nu și-a dat seama când s-a făcut astăzi... Dacă-i numeri anii de muncă la tipografie, faci un copil și-l duci la facultate...

”am muncit mereu cu drag, la tipografie fac azi 22 de ani de cind lucrez, asta arata statornicia mea ... ...am strins in viata cite ceva, am faurit, am cladit dar nu pun mare pret pe bogatie...”

Cristi Banu este singurul om cu adevărat bogat pe care l-am cunoscut. Pentru că e mulțumit cu ce are, se cheamă că-i ”putred de bogat”, vorba văduvelor de ”domn colonel”. Cristi Banu este singurul om pe care îl cunosc fără frustrări moderne, deși nu cred că-și imaginează cineva că n-ar putea să aibă...

Credeți că Irinel Columbeanu a atins serenitatea asta vreodată ? Credeți că Țiriac a împușcat toți mistreții din galaxie, sau a tranzacționat toate acțiunile ? Mă îndoiesc. Genul ăsta de fericire se cumpără cu altă monedă. Un fel de semn din naștere, pe care nu poți să ți-l implantezi, cu nicio sumă. Ba s-ar putea, cu cât încerci mai mult să cumperi fericirea, cu atât să-ți devină mai inaccesibilă...

Dacă trebuie să invidiați pe cineva, invidiați-l pe Cristi Banu...

Pentru că pur și simplu, este un om împăcat cu viața lui. În toate aspectele...
 
 
 
Cristi Banu nu s-a născut poet, și nici n-a crezut vreodată c-ar putea să fie. În primul rând, nu s-a ocupat deloc de chestia asta. Dacă te vrei artist, ai nevoie de timp irosit în boemie, ai nevoie de depresii și oftat din dragoste, ai nevoie să petreci noaptea și să dormi ziua, ai nevoie de vicii...ehee...ai nevoie de multe să te faci poet. Cristi Banu a fost ocupat cu munca și n-a avut când să le mai facă și p-astea... Totuși, asta nu i-a ridat sufletul... Dacă îl vezi într-o stație aglomerată de metrou, ai senzația că e beat sau nebun. Atunci când toate figurile dintr-o mulțime sunt întunecate, singura senină pare smintită... Și totuși, cine e smintit ? Cristi Banu, sau mulțimea ?


”am gândurile verzi pe pajiștea minții înflorită, le dau drumul în lume, așa că dați-mi secera dorită, să le cosesc, în snopuri să le strâng, ori să fac pomii să se aprindă de înflorire când le frâng ...sau să le fac în apa mării scoică, vorbe de-alint în legănarea pruncului pentru doică...”

Cristi Banu nu se crede poet, dar scrie tot timpul, potrivind cuvinte. Nici nu vrea s-audă c-ar putea fi poet... E conștient că nu găsește tot timpul cele mai bune rime, n-are încredere în gramatica lui (deși scrie corect, cu mici excepții) și în general se biciuiește cu smerenie. Din când în când, simte nevoia să ne mai spună ce simte, și de fiecare dată ne include pe toți. În poveștile lui de câteva rânduri a găsit loc pentru toată Lumea... Tot timpul, ne mângâie din cuvinte, cum știe el mai bine... Are pentru fiecare dintre noi un gând bun, un zâmbet, luna de pe cer și cerul... Uneori îi ies rimele perfect, alteori le mai scapă pe jos, dar niciodată nu și-a ciobit mesajul. Îl simți, din stângăcia cuvintelor, că e sincer, în primul rând cu el însuși. Altfel, cum ar putea să fie atât de senin ?...









Vreau să-i mulțumesc lui Cristi Banu pentru puterea exemplului. Nu pentru că acum o să am vreo revelație și de mâine o să fiu, sau o să fac, ci pur și simplu pentru că știu că există... Nici eu, nici voi n-o să ne schimbăm, mai mult de o secundă... Unii poate chiar ați înțeles anapoda toată povestea și acum vă amuză sau vă simțiți înșelați cu cinci minute. Niciunul dintre noi, ceilalți, nu vrem să acceptăm și o altă expresie a fericirii. E greu, și nici măcar nu ni se potrivește tuturor, slavă Domnului ! Într-un fel, noi am luat pilula roșie, el a luat pilula albastră... Sau poate invers ?... Cine știe...
Nici noi, nici Cristi Banu...


Numai că dintre noi toți, el este singurul care zâmbește tot timpul...

I-am lăsat și eu un comentariu, și m-am străduit să rimeze. Într-un mic puseu de aroganță discretă, am crezut c-o să-mi găsesc cuvintele într-o clipă... N-a fost ușor deloc. După o vreme, după ce - cât de cât -  mi-a ieșit, am revenit cu picioarele pe pământ. Degeaba te încăpățânezi să cauți rime, dacă nu știi cum să pictezi gânduri senine...


Share On Facebook !

luni, 13 septembrie 2010

Hey, critics, leave the kids alone !

La un moment dat, rupt de beat, Nichita Stănescu a intrat în direct la televiziunea română pentru un interviu cu ocazia lansării ultimului volum de poezie. Reporterița, excitată până la Dumnezeu de prezența copleșitoare a interlocutorului și crispată până în Iad de presiunea directului, l-a întrebat pe Nichita ”de unde atâta inspirație ? Atâta profunzime, atâta sensibilitate abstractă, o așa sclipire...” Poetul a așteptat matusalemic finalul discursului elogios dinaintea unei întrebări previzibile, și i-a răspuns pe măsură...

Haide, duduie, tu chiar crezi ce spui ?! Crezi că mă gândeam eu la toate lucrurile astea ?! Niște prostii, duduie, nu mă gândeam la nimic. Pur și simplu, așa mi-a venit... Nu mai căuta semnificații, că nu sunt. Pe-astea le inventați voi...

Momentul antologic a lăsat-o pe reporteriță mută și încurcată, de parcă-o prinsese soțul în pat cu preotul... Transmisia a fost încheiată abrupt și pentru telespectatori, și pentru critici. Ultimii și-au revenit ulterior din șoc, au uitat esența lucrurilor și s-au pus pe mâncat rahat (turcesc) despre adâncimea, subtilitatea și profunzimea poeziei lui Nichita. Trebuie să mănânce și ei o pâine, nu-i așa ?

În realitate, Nichita nu scrie, ci transmite stimuli. A spus-o un critic literar cu adevărat mare - Nicolae Manolescu. N-ai de ce să cauți semnificații într-o pictură abstractă, ci doar sentimente. Senzații. Stări, informație pentru simțuri. Nichita Stănescu reușea - de cele mai multe ori inconștient - să imortalizeze culori, mirosuri, senzații tactile sau pur și simplu stări interioare. Dacă i-ar fi tras cineva o palmă, Nichita reușea din trei versuri fără noimă să te facă să simți cum îți arde obrazul... Durere,plăcere, sau dureri în cot, le simți, sau nu. Ele sunt acolo, și nimic mai mult.

Foaie verde de albastru, mă doare un cal măiastru...

Analizeaz-o p-asta, maestre...

Dispozițiile lui - de cele mai multe ori bahic induse - devin cuvinte înșiruite fără un sens descifrabil, însă haosul scriiturii ascunde o paletă subtilă de senzații. Pun pariu că nici el nu și-a dat seama de chestia asta, până când a închis ochii... N-ai de ce să aberezi volume întregi de analiză pe tema asta. Simți ceva, sau nu simți. N-ai de ce să faci autopsie unui fior...

Din punctul meu de vedere, Nichita Stănescu este mai poet decât Eminescu. Ultimul este filozof, cugetător, vizionar, romantic. Un dezechilibrat în fața propriului geniu, tarat de vicii, propriul său dușman... Faptul că și rimează când așterne gânduri pe hârtie mi se pare aproape derizoriu, în ansamblul operei eminesciene...

Nichita Stănescu, în schimb, este poet. Așa cum Picasso a fost pictor. Am văzut odată o pictură Picasso. Ceva complet abstract, niște ochi, mâini și picioare, într-o ordine pe care numai el o înțelegea, dacă o înțelegea... În rest, mult roșu în diferite nuanțe, pete de culoare și toată încrengătura asta organică aproape scabroasă. În sinea mea, tabloul în sine mi-a inspirat o orgie sexuală, dar n-am spus nimănui să nu creadă oamenii că sunt obsedat... Am mărturisit abia după ce am aflat cum era intitulată opera:  Erotica...
Share On Facebook !