duminică, 28 noiembrie 2010

Costică pușcărie

Următoarea postare este de fapt un capitol dintr-o carte pe care am început-o acum câțiva ani, și încă nu-mi dau seama dacă este cazul s-o continui... O carte despre secvența mea de timp, ca un jurnal al celor două epoci pe care le-am prins... perioada comunistă și perioada...asta :)... Oameni, momente, evenimente. Unele șocante, unele haioase, unele triste sau romantice. Dacă vi se pare interesant, dați-mi un semn. Dacă vă plictisește sau vă enervează, ignorați-mă :)... faptele și personajele sunt 100% reale... mulțumesc !

(15.11.2007)

Capitolul III - Români(sm) în străinătate


Înainte să încep capitolul ăsta ar fi trebuit să fac nişte precizări pentru a nu fi înţeles greșit. În general, voi cititorii, aveţi prostul obicei să bagaţi la cap exact ce nu trebuie, aşa că – vă rog din suflet – luaţi în considerare faptul că subsemnatul NU face parte din tagma românilor înlăcrimaţi de 1 Decembrie. Toţi naţionaliştii mă lasă rece ca piftia şi – sincer să fiu – nu m-a „coafat” niciodată patriotismul nici măcar în filmele alea cu Valentin Uritescu - cel mai fraier soldat. Odată nu l-am văzut și pe el ofițer, ceva ! Ba mai mult, mă enerva la culme Sergiu Nicolaescu pentru că-l „omora” în toate producţiile ! ...Asta aşa, ca o paranteză critică...

Nu m-au impresionat niciodata textele de genul „Pe aici nu se trece !” sau „Treceţi batalioane române Carpaţii..” Indiferent dacă a fost vorba să treaca cine ştie cine sau să trecem noi pe cine ştie unde, n-am făcut nici o scofală în ţara asta, din Antichitate până în prezent. Na, uite şi-acum ce bine ne merge...

În acelaşi timp, voi susţine şi la Judecata de Apoi - chit că Dumnezeu e ungur – faptul că pe lumea asta nebună găseşti puţine popoare înzestrate cu atâta minte câtă (încă mai) au unii români. Istoricul inteligenţei noastre are însă un parcurs destul de dubios, pentru că, daca acum două secole inventam motoare cu reacţie sau cine ştie ce medicamente revoluționare, imediat după 1989 românii brevetau cele mai brutale sau ingenioase metode de hoţie. Asta nu înseamnă (aviz amatorilor) că trebuie să ne etichetăm drept „popor de hoţi” sau „nemernici puşi pe căpătuială” ci doar „puturoşi cu mintea odihnită”.

Păi, să-i luăm exemplu pe nemţi ! Ăştia nu au timp să se gândească (la cât de obosiţi sunt), cât de grea e slujba şi-n ce hal de neepilate le sunt nevestele, pentru că dimineaţa trebuie să fie la slujbă la oră fixă, înţepenesc pe scaune un număr EXACT de ore unde buchisesc până le piere cheful de gândit... Şi dup-aia se culcă...

Aţi văzut cum arată un manual de instrucţiuni pentru o bormaşină în Statele unite ? Zici că e Dicţionarul Explicativ ! Le arată ălora şi ce e priza, le face un desen: „ăsta e cablul, asta e bormaşina, asta e priza, ăsta e ştecherul. Pe ăsta îl bagi aici, nu acolo, aşa, nu altfel. În priză nu bagi: deget, furculiţă, pisică, nevastă, copil...etc... Bormaşina dă găuri în: lemn, fier, copac, perete. A nu se da găuri în: câine, mână, copil, vecin, ţeavă de gaze, butelie, cap..etc... Găurile date cu bormaşina dăunează grav sănătăţii !” etc..

Păi dacă de câteva zeci de ani – În S.U.A. - Banca se ocupă de facturi şi de manualul pentru orice bormaşină, de unde Dumnezeu să mai gândească americanul ?!... Există pentru toate un Manual !... Numai la muncă să mergi, cuminte, să-ţi faci „job”-ul. Eşti băiat ”salon”, tragi ca măgarul în pantă, ai de toate. Şi Manual, şi bormaşină, în rate, la bancă, pe viaţă...

La noi nu-i aşa de simplu cu munca asta... Ore de vârf în trafic nu există, pentru că românii se duc şi se întorc la serviciu toată ziulica... Mai precis, când au chef. Cafenelele sunt pline până noaptea târziu, chiar dacă e luni, în timp ce weekend-ul începe de miercuri. Angajaţii români standard într-o firmă sunt specialişti în messanger, cunosc cele mai tari site-uri cu bancuri şi vor provoca o adevărată revoltă dacă patronul se hotărăşte să cumpere maşini mici, de oraş, cu două locuri ! Păi ei cu se mai duc la munte ?! Unde să pună schiurile ?!...

Sper că vă este clar că în toată conjunctura asta boemă, românul va găsi tot timpul momente de reflecţie şi contemplare blegoasă, înjurând guvernul, maşinile mici şi pe neamţ...

Se pare că prin 1990 nu mai puţin de 200.000 de români s-au prins că de vină e numai neamţu’, şi au aplicat lozinca aia cu „Treceţi batalioane”... Şi-au trecut toţi în Germania şi le-au arătat ei lor, nemţilor, cum e să te pui cu românu’...


Costică Puşcărie

...nu este un personaj fictiv, „rupt” din scenarii poliţiste, şi nici n-o să-i găsiţi numele prin scriptele tainice ale mafiei locale... El există (probabil) şi azi, că de n-ar fi, nu s-ar povesti... Un pachet de muşchi incredibil de îndesat, Costică îţi lăsa impresia că o mare parte din el a fost decupată şi reataşată prin imprejurimile propriului trup... Dacă aveţi senzaţia că Petre Roman nu are gât, înseamnă că nu l-aţi văzut pe Costică... Un căpşor perfect rotund, ras şi mititel îşi etala patru cute de ceafă dintre umerii enormi. Costică nu avea talie pentru că pur şi simplu nu avea nevoie de aşa ceva...Ba chiar bag mâna în foc că nici nu ştia ce e aia. Avea în schimb două mâini la fel de groase pe cât de scurte...

Bine, recunosc că exagerez...
Erau puţin mai lungi decăt groase...

Să nu mă întrebaţi însă cum avea degetele, pentru că în primul rând, nu suntem la lecţia de anatomie şi în al doilea rând nu am avut plăcerea să le văd. Costică purta permanent nişte mânuşi negre, bine căptuşite. Ca să nu lase urme. Vizibile. Aaaa, nu v-am spus ?! Costică Puşcărie era bodyguard la una din discotecile de pe litoralul românesc undeva prin 1993. La vremea aceea, nu se împământenise încă prostul obicei modern de a da în judecată un club dacă eşti stâlcit în bătaie de bodyguarzi. De obicei, degeaba...

Prin 1993, „paza” prin cluburi era reprezentată de o gaşcă de gorile iritate, veşnic la pândă pentru o trozneală pe cinste. Călcai pe cineva pe picior ? Fractură de maxilar... Te uitai insistent la animatoare ? Coaste rupte, multiple echimoze... Nu plăteai consumaţia ? Şanse minime să te mai găsească în viaţă... În breasla lui, Costică era un adevărat profesionist. Anii petrecuţi în Germania, „la tâlhărie” îl învăţaseră două chestiuni: prima – „când ai de făcut o treabă, fă-o cu nădejde”, iar a doua chestiune... nu şi-o mai amintea exact...Oricum, din toata haita de brute, el era cel mai respectat. Știa să-ți facă treaba cum trebuie și nu lăsa nimic în picioare dacă lansa croșeul... Întâmplarea (fericită) a făcut să mă placă, la fel cum – mărturisesc – şi mie îmi trezise o oarecare curiozitate simpatică, aşa că n-a trecut mult până s-a apucat să-mi povestească la o bere aventurile lui vestice...

„A fost şmecherie în Germania, frăţioare. Greu pân’-am ajuns, că era să ne toarne pă frontieră la bozgori ! Am dat 1000 de mărci la călăuză, băga-mi-aș ¤ CENZURAT ¤ în el de fraier, care s-a tirat cum am trecut dincolo. Dacă-l prind, să mor în puşcărie dacă nu îl ¤ CENZURAT ¤ ! Tai-o prin pădure, stai geană să nu te ginească fraierii cu câini, d-astea... n-am mâncat două zile nimic, să moară mama ! Eram cu mai mulţi fraieri, ăia vroia să se întoarcă, nişte zdrenţe din Craiova plângea că cică se predă ! Vă omor pă toţi, să moară familia mea, dacă se tirează vreunul !, le-am zis... Dacă mă toarnă ăştia p-aici, aţi belit ¤ CENZURAT ¤ cu mine ! Era nasolie, mânca-ți-aș ¤ CENZURAT ¤ ta, că mai aveam faptă şi-mi luam şi coada, şi îmi dădea şi interdicţie, ¤ CENZURAT ¤ bani, ¤ CENZURAT ¤ combinație... Mi-o luam pă Jilava direct, vai morții mei...”

E musai să vă spun că la momentul acela nu reuşisem să definesc tonul pe care Costică îmi povestea însufleţit toată tărăşenia... Era un amestec de psihopat jovial, uneori patern, alteori imprevizibil în accese de dinți scrâșniți. Acum realizez că semăna din când în când cu murmurul victimelor gulagului comunist de la „Memorialul Durerii”. (Nu mă întrebaţi ce emisiune e asta, că pierd firul). Costică ofta des, privind fix şi întunecat în zarea largă pe sub fruntea lui îngustă, lăsându-ţi impresia că dincolo de toată povestea lui se ascunde un adevăr absolut, sfâşietor şi sublim pe care – el, Iluminatul – se încumetase a mi-l dezvălui mie, Discipolul ales... Să nu credeţi că nu l-am ascultat cu gura căscată până la capăt !... Asezonată cu jurăminte pe mamă şi puşcărie, întreaga lui poveste curgea săltăreţ şi ireal de veridic prin hăţişurile unei vieţi învolburate grotesc în peisaje haiduceşti, brutalităţi şi peripeţii pe muchie de cuţit...

„Să moara mama dacă sufla vreunul ! Fraierii dormea sus, şi dacă intrai în casă şi se trezea, nu mişca unu’-n pat ! Stătea sub pătură până plecai, nici măcar vreun telefon nu-ncerca să dea la Gardă, astea, de frică să nu te torni şi să te duci peste ei să le iei beregata. Oricum, îi durea în ¤ CENZURAT ¤ de acarete, că la ei e tot asigurat, le dă ăia toţi banii, dă-i în morţii lor, da’ de bătaie le era frică ! (...) Să moara familia mea dacă îşi ţine nemţii bani în casă ! Dacă turnam patru-cinci sute ziceam mănca-ţi-aş „¤ CENZURAT ¤ ta, Doamne !!” Mai mult acarete, nu aur... Casetofoane, video, ţoale...ia şi cară-le... Unde ¤ CENZURAT ¤ mea le duci ?! Cui le dai ?! Trebuia blat. Nu era treabă, era faptă grea şi nu se merita, da’ ieșea ceva material, nu zic... Odată, a ieşit un martalog cu o puşcă. Cred că era vânător, în sloboz, că avea numai coarne d-alea prin casă. Cică e o grămadă de bani alea, da’ cum ¤ CENZURAT ¤ mea să le cari, că n-aveam maşină mare ?!,,, Fraieru’ a dat peste mine jos, da’ am apucat de ţeavă. N-avea glonţ... „Băăgaaa-mi-aş CENZURAT-n gura ta de husen !!! Scoți pușca la mine, ai ?!” I-am dat o dreaptă, BAAM, planton !... culcarea ! Somn de voie, dă-te-n morţii mă-tii...”

De câte ori apărea câte un BAAM! în povestire, Costică lovea înfierbântat cu pumnul drept în podul palmei stângi... Ochii lui pitiți sub arcade se însuflețeau de ziceai că e un copil de cinci ani în fața bradului de Crăciun. Se îmbujora ca o fată mare la filme deocheate. Devenea mai simpatic, pentru că simpla evocare a diferitelor violențe avea darul să-i aducă bună dispoziție. Au fost multe BAAM!-uri în povestire, multe zgomote seci şi m-am întrebat de multe ori cât putea să dureze „somnul de voie” după genul ăsta de aplicaţie... După spusele lui, există cel puţin douăzeci de nemţi „cunoscători” în domeniul ăsta... Poate mai mulţi, că mi-a povestit pe scurt, (cât te ţin două beri) şi nu şi le mai amintea pe toate... Oricum, a ținut să-mi spună că erau mulți mai răi decât el, și că spre deosebire de alți români puși pe treabă în Germania, el era ”mic copil, să moară familia mea !...”
Share On Facebook !

vineri, 26 noiembrie 2010

Apocalipsa - ghid de supraviețuire

În cazul în care prindem în viața asta o Apocalipsă (ceea ce, pe bune, chiar nu e exclus...), ar fi bine să ne luăm câteva măsuri de precauție. Ce-ar putea să ne ajute dacă supraviețuim, ca în filmele astea cu 2012. Ați observat că în toate filmele cu Sfârșitul Lumii, niciodată nu vine Sfârșitul Lumii ?... Al dracului homo sappiens, scapă de fiecare dată, ca șobolanul...

Apropo, cică au detonat niște guverne nu știu ce atol în larg, în cadrul unui experiment nuclear... Atolul a dispărut, și după o vreme, la orizont s-a înnegrit apa... Erau șobolanii supraviețuitori de pe atol, cu miile, înotând de zor spre mal...

1. Ce-o să mâncăm ?

Șobolanul o să fie ultima formă de viață în carne și oase de pe Pământ. Este imposibil de eradicat. Lupta omului cu șobolanul din orașe este un război pierdut. Șobolanul este înfiorător de inteligent, gândește în haită, lucrează în echipă. Se sacrifică pentru grup. Șobolanii sunt experți ai subteranului, cel mai ferit habitat de pe Planetă... Poate să roadă și oțelul. Mănâncă aproape orice. Șobolanul, pur și simplu n-o să dispară decât cu Terra toată. La ultimul apel, nu noi o să fim ultimii...
Ceea ce înseamnă că la un moment dat, după ce o să dispară toate formele de viață din jur, o să rămânem noi și ei. Bine, și niște larve, niște ciuperci și niște ciorchini de bacterii, dar cred că o să preferăm carnea... Șobolanul o să fie ultima noastră sursă de hrană. Așa că obișnuiți-vă cu el. Luați unul acasă și îngrășați-l cu junk-food. Mai rotofei, s-ar putea să vi se pară chiar îmbietor... Nu vă descurajați dacă nu vă iese din prima ! Până la Apocalipsă aveți timp să deprindeți tehnica, sau dacă nu, oricum, foamea este cel mai bun profesor...



2. Unde ne adăpostim ?

În subteran. Presupunem că suprafața pământului este toxică și ostilă vieții, că doar e sfârșitul Lumii, nu ?... Afară sunt problemele, în adâncul pământului e liniște... Și dacă se poate trăi la suprafață, oricum, afară sunt prădătorii, de toate felurile. Oamenii au toate șansele să aleagă subteranul, după Apocalipsă... Este locul cel mai ferit. În grupuri compacte, specializate, ne putem organiza binișor într-o rețea de canalizare... Sunt milioane de kilometri, la nivel planetar, deci ar fi loc pentru multă lume... Acolo sunt și șobolanii, apropo... Și e întuneric și umed. Avem nevoie de lanterne puternice și de mulți-mulți acumulatori... Cel mai probabil, până la Apocalipsă o să găsim și o formă de energie regenerabilă cu oxigen, deci baterii să tot fie... Dacă nu, în câteva generații o să ne crească ochi mari și rotunzi, cam așa...



3. Cum ne organizăm ?

În grupuri, obligatoriu. Credeți că după ce se instalează haosul, oamenii o să fie o turmă pașnică și solidară ? Am vrea noi... Suntem primate, suntem agresivi și teritorialiști, suntem lacomi. Suntem frustrați, deci o să fim periculoși. Trebuie să ne apărăm spatele în găști. Ne vom întoarce la forța majorității, în cea mai fizică formă posibilă. O să fie violatori, criminali, deviați și obsedați, liberi în lume. N-o să existe Poliție, decât dacă o fac grupuri de oameni. Fără nicio autoritate care să li se opună, animalul prădător din om o să zburde liber, și nu vă faceți iluzii că suntem mai buni de atât...



Cinci obiecte indispensabile în era post-apocaliptică

1. Armă de foc și gloanțe. Clar, prima opțiune ! Cine o să aibă armă de foc, o să conducă turma. Fie că vorbim de o bandă de canibali sau de o gașcă de creștini pașnici, mâncători de ciuperci și larve, tot arma o să decidă. Cine o are, are pâinea și cuțitul. E ca și cum ești un fel de Dumnezeu, pentru că poți să decizi cu o apăsare de trăgaci cine trăiește și cine moare. Deții autoritatea supremă. Ești ascultat, respectat, urmat... Noii lideri ai Planetei o să fie oameni cu arme de foc...



2. Antibiotic. Cât mai puternic. Condițiile mizerabile de viață o să ne îmbolnăvească pe cei mai mulți dintre noi. Infecții, febră, boli contagioase... Îți trebuie un antibiotic deja inventat, că acum degeaba îl mai născocim din mucegai pe următorul... E prea slab pentru oferta de viruși de pe piață...

3. Vitamina C. Cât mai multă ! Dacă nu mâncăm fructe sau legume pentru perioade foarte lungi de timp, facem scorbut. Fără vitamina C, ne cad toți dinții. Într-o lume post-apocaliptică, e mai greu să îți faci implant sau să mănânci numai alimente moi... Cine n-are dinți, e ca și mort. E o chestiune de timp până crapă de foame...

4. Briceag elvețian. Ustensila aia este lucrătura diavolului ! Are orice ! poți să înșurubezi, să tai,să sfâșii, să smulgi, să decupezi, să înțepi, să apuci, să găurești...Tot ce nu putem să facem cu unghiile, face briceagul ăla... Luați-vă unul utilat, neapărat...

5. Sac de dormit termo-izolant. S-ar putea să îndurăm diferențe de temperatură incompatibile cu viața, așa că n-ar strica o piele de rezervă. Blana de animal s-a demodat de mult... Material gortex, baby !



Share On Facebook !

joi, 25 noiembrie 2010

Testament

Conceptul în sine mi se pare inutil... ”După mine potopul” mi se pare o exagerare... ce treabă mai am după moarte cu starea vremii ?!... Dacă eu nu mai sunt, de ce-ar mai conta că voi încă sunteți ?... Oricum e frecție la picior de lemn, pentru că nici voi n-o să mai fiți, nici următorii, și-așa mai departe... Și dacă ar conta, odată mort, oricum nu mai faci parte din existență, așa că dă-o dracului, și odată cu ea, pe cei rămași temporar în urmă... Sună nihilist, dar e adevărul sec... E o chestiune de timp până o să redevenim pământ. E tot o chestiune de timp până pământul o să redevină praf, și-apoi piatră, și-apoi foc, și de la capăt, pământ. Și iar noi... Vă grăbiți undeva ?... Pe toți ne ”freacă” ce-o să fie după ce n-o să mai fim. De ce ? Inutil, și totuși instinctiv, pentru că ne e greu să acceptăm că ne ducem și nu mai avem nimic de făcut pe lumea asta, decât printr-un act solemn care îngrașă notarii... Ne ducem, sau ne întoarcem ?... Cine știe unde... Testamentul este exprimarea scripturală a incapacității noastre de a accepta că vine un moment când ne întoarcem în glod și gata... Vrem să lăsăm niște urme după ce încetăm să pășim... Caraghios. Și totuși, îți pasă. Greu de explicat pedanța asta vis-a-vis de ce-o să fie după tine, deși tu oricum nu mai ești și nici ceilalți n-o să mai fie multă vreme... În fine... dacă se poartă, atunci să fie...




 
TESTAMENT

1. Vreau să fiu incinerat. Ideea de groapă, sicriu trapezoid din lemn ieftin, noroi, viermi și crucea aia sinistră m-ar face să mă răsucesc în criptă ca mixerul... ceremonia de înmormântare a ortodocșilor este patetică, penibilă, grețoasă, primitivă, inutilă și exhibiționistă ca o curvă pe centură, îmbrăcată în negru... Nu vreau poză ovală, cu margine aurită, nu vreau coroane din garoafe, nu vreau babe orăcăind. Nu vreau să-mi legați picioarele cu o sfoară. Nu vreau vată în nas. Nu vreau giulgiu, popă, cuie, vin, colivă sau colaci de pomană. N-au niciun gust. De fapt, nu vreau nimic...

2. Dacă mai e ceva bun în mine,înainte de crematoriu, vreau să luați tot. Piele, retină, plămâni (deși nu vă recomand), rinichi, ficat și ce-o mai fi disponibil... Cu tendoanele să se joace mâțele... Cine are nevoie, să se îndestuleze după voia inimii din ce-o să mai rămână din carcasă. Resturile dați-le unor câini vagabonzi... Ce rămâne pe-afară, nedigerabil, la cuptor, și ce iese de-acolo,într-o cutie de tablă etanșeizată, să nu mă împrăștii prin mașină...

3. Nu vreau loc de veci. O tâmpenie... Vreau să mergeți în Vrancea, între munți, unde nu se aude decât apa râului și pasărea cerului. Acolo vreau să-mi zboare cenușa, fără destinație,spre nicăieri și peste tot... Vreau să mă întorc de unde venim, dus de vânt... Vreau să fiu colbul cerului și al pământului, în același timp. Vreau să plutesc pe nori și să vă intru în ciorbă. Vreau să mă uit la voi cum faceți sex... Vreau să vă aștept de peste tot și de nicăieri, n-aveți de ce să mă proptiți într-un singur loc, mai devreme sau mai târziu uitat de lume, frământat de buldozere și transformat implacabil într-o clădire de birouri...

4. Nu vreau să plângă nimeni. Cine plânge să stea acasă și să se uite la ”Dansez pentru tine”. O tâmpenie... Să plângi de ce ?... Implacabilul nu se plânge, se acceptă. Nu vreau să fiu urmat pe ultimul drum din Vrancea de niciun apropiat, pentru simplul fapt că nu-mi plac manifestările din obligație. Doar unul, să mă ducă acolo, sus, pe un vârf de munte. Aș zice Adela, sau Dragoș, dacă îl țin genunchii. Dacă nu, tocmiți un om cu ziua și treceți-mă pe caiet.... Ați cunoscut pe cineva să meargă la o înmormântare de plăcere ?... Nu există, și nu vreau altfel. Fără înmormântare, fără alai, fără haine negre... Ce e prostia asta cu hainele negre ?!... Există un cod vestimentar pentru înmormântare ?!...Un fel de morbid fashion ?!... Rahat. De ce ??...cui îi pasă ??!... Mortului ?...

5. Tot ce a fost al meu (începând cu ața dentară, ciorapii, ipod-ul, prezervativele și terminând cu cele mai costisitoare proprietăți) v-aș ruga să le lăsați într-o cutie de carton, într-o intersecție. Să ia de acolo cine vrea, ce vrea. Să se bată pe ele, să se păruiască țigăncile, să se înjure de morți... Dacă vă tentează ceva în mod special, serviți-vă... Restul să fie al cui se nimerește... Fără ”bogdaproste”... Ce cuvânt idiot !... Dacă vă aud că-l rostiți, o să vă bântui până mă plictisesc...

6. Să nu-mi facă nimeni pomană. Vreți să mâncați, mergeți la supermarket. Nu vreau să vărsați băutura pe jos, nu vreau să-mi aprindeți lumânări. Oricum nu le știu și dacă ar fi să le asist, de ce m-ar entuziasma ipostaza ?... După ce crăp, n-am ochi să mai văd, deci lumina voastră mă lasă (la fel de) rece, așa că păstrați-o pentru zilele când se taie curentul...

Dacă am uitat ceva, o să vă anunț post-mortem prin intermediul unei clarvăzătoare,în direct la OTV...

În rest, să trăim !...
Share On Facebook !

marți, 23 noiembrie 2010

God Bless The Queen...

În Londra, pub-urile sunt pustii până la patru și după ce ies englezii de la muncă devin arhipline în 30 de minute... După 17.00, În fața fiecărei cârciumi, cel puțin zece fumători, tot timpul, pentru că în pub e interzis... Te simți pedepsit, ca un copil pus la colț, pentru că n-ai voie să-ți iei paharul afară cu tine... Înăuntru, o mulțime de oameni, de toate facturile. ”Office” sau muncitori, la un loc, grupați discutabil... Nu vă închipuiți că se vede clar diferența. După a doua halbă de bere neagră, nu se mai vede aproape deloc...Cu timpul se face cald și e din ce în ce mai gălăgie, găștile se sparg... Grupulețele se dizolvă în alcool ușor-ușor, și pe la 19.30-20.00 toată lumea ciocnește cu toată lumea din jur. Englezii vorbesc tare, mult, și râd zgomotos de cele mai multe ori. Beau repede, pentru că le place starea de matol, și n-au timp suficient să se încălzească... După orele 21.00 nu se mai vinde alcool nici la supermarket. La cele care închid mai târziu, poți să-ți iei de la fructe exotice până la icre negre, dar la alcool e trasă o perdea mată pe care scrie 09.00 - 21.00. În pub, berea lor e bună și dacă nu-ți place berea...




Molipsit de malț și de atmosfera lor relaxată, pun la cale cu Arette un moment comic. ”Să strigăm God Bless The Queen”. Mă ridic cu halba deasupra capului și strig, suficient cât să acopăr oarecum zumzetul de bodegă: ”GOD BLESS THE QUEEN !” . Fără nicio clipă de suspensie, încep să se audă natural de prin toate ungherele: ”Ya, God Bless mate !...” ”Cheers”, ”God bless the Queen, fuck ya, mate !...”. Rapid, pe măsură ce oamenii aud din gură în gură urarea, răspund, tot mai departe, aproape fără excepție. Toți ridică paharul... În 5 secunde, întreaga adunare binecuvântează Regina și ciocnește cu vecinii, apoi - la fel de natural - se întorc toți la forfota lor veselă... Fără excepție, englezii au o mândrie specifică, foarte vizibilă, deși nu fac paradă... Sunt vicioși dar muncesc pe rupte. Viața e scumpă la ei... Sunt bețivani, se bat, dar au un oraș de o eleganță princiară... Au Soho, unde locuiește Amy Winehouse, au și Big Ben. Au niște valori la care țin, chiar dacă aparent, nu dau multe parale pe ele... Sunt urâți și grobieni, mulți dintre ei, sunt eleganți și rafinați alții. Toți au ceva în comun - respect pentru ceva al Angliei... Chiar dacă sunt beți rupți, ultrași sau tocilari, englezii au o mândrie de a fi englez. N-o strigă în gura mare, dar se simte prin fiecare por. Poate de-aia și sunt englezi. Unii sunt țărănoini joviali, alții etalează cel mai fin umor negru... Adevărații lorzi ai eleganței și ai manierelor, tot englezii sunt. Cel mai important, au memorie și conștiință de sine. Îmi place poporul ăsta. Mi-a plăcut Londra la nebunie, mi-au plăcut ei. Țin cu echipele lor de fotbal, îmi place istoria lor, îmi place Churchill, îmi place steagul.... Îmi plac englezii...



Share On Facebook !

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Rețeta săptămânii...ba p-a mă-tii !

Am descoperit zilele trecute cea mai odioasă rețetă culinară din România ! Am citit-o într-o revistă tabloid, la secțiunea ”rețeta săptămânii”, ceea ce mi s-a părut, cu atât mai mult, stupid... Adică e un fel de rețetă șefă, spre deosebire de celelalte. Mi-e groază să mă gândesc mai departe, dacă asta e numărul 1.... Oroarea se numește ”Adidași pane” și se face prăjind în ulei niște ”unghii de porc” fierte în prealabil... !!


...ADIDAȘI PANE ??!!... la dracu', de ce m-ar face să salivez denumirea asta ?!Vă sună ceva ”gustos” ?... Poate e vreun fetiș alimentar, vreo perversiune nouă, nu-mi dau seama. Am mai văzut oameni cu tocuri de damă în gură, dar n-am văzut pe niciunul să le și mestece. Cu atât mai puțin să înghită...

În fine... Asta e viziunea autorului, cine sunt eu să-i critic opera ?!... Adidași pane... Să zicem că ai mâncat și ți-au plăcut ! Pur și simplu, te dai în vânt după copite prăjite. Bun. Dacă ți-e foame și vrei o porție, cum spui ?... ”Un espresso lung cu lapte, apă plată și o porție de adidași pane, vă rog...” Vreo preferință la producător, sau lăsăm bucătarul să vă surprindă ?”

Oricum, elementul-surpriză nu e nici rețeta, nici denumirea, ci...poza ! De ce aș mânca așa ceva ??!!


...două picioare ciopârțite de porc, cu unghii, pe o farfurie cu ornamente albastre. Sânge, grăsime, un cuțit deasupra, și pe mijlocul membrelor, o tăietură căscată, în care se vede stratul alb de slănină pură... Pentru comenzi acasă, apelați cu încredere la numărul nostru de telefon...

Îl rog pe autor, dacă-și deschide vreun restaurant, să mă anunțe și pe mine, că vreau abonament !
O să mă chinui să transcriu și textul, dacă nu știți ce să gătiți în weekend...

Adidași pane


4 unghii de porc, 300g legume(morcov, pătrunjel,1/2 țelină, 1 ceapă), sare, piper, 1/2 lămâie, 3 frunze dafin, făină, pesmet, ouă, ulei pentru prăjit


PREPARARE:
Unghiile le mai pârjolim odată la flacăra de la aragaz, le curățăm bine și le spălăm apoi. După aceste operații, tăiem unghiile pe lungime (doar pielea) și apoi le punem la fiert. Adăugăm în apă sare, legumele, frunzele de dafin și zeama de lămâie stoarsă. Se fierb până se desprind ușor oasele. Se scot din apă, se scot oasele mai mari ca să păstreze cât de cât forma, și se lasă la răcit. Se sărează,piperează, după care se dau prin făină, ou și pesmet și se prăjesc în ulei încins. Se pot servi cu garnitură de orez sau cartofi pai.
Share On Facebook !

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Habib, rața și belgienii...

Habib Habibou este un fotbalist care a trecut în cariera lui și pe la Steaua, iar acum joacă în Belgia. Recent, în timpul unui meci de campionat în care Habibou evolua pe final de partidă, a pătruns o rață pe terenul de joc. Cum a ajuns acolo, de unde și în ce scop, nu știu. Mai erau câteva minute din partidă, Habibou se grăbea după egalare, și s-a gândit cu mintea lui de gibon că ar trebui să rezolve situația fără prea multe menajamente. Așa ca a fugărit puțin pasărea, a prins-o de aripi, și – după ce aproape a făcut-o ghemotoc – a aruncat-o brutal în spatele porții ca pe un cocoloș de hârtie la gunoi. Pasărea n-a pățit nimic (aparent), însă gestul lui Habib Habibou a fost atât de mizerabil, încât – vă spun sincer – dacă mă puneai față în față cu el, i-aș fi spart fața aia imbecilă…
Pentru că evenimentul a avut loc în Belgia, deci într-o țară,  imediat după meci au început reacțiile. Întâi, proteste vehemente din partea asociaților pentru protecția animalelor. Apoi, amenințări cu moartea pentru Habibou și pentru toată familia lui… A treia zi s-a sesizat din oficiu si Justiția. Nu, nu l-au arestat preventiv 29 de zile, cum se practică în Romania de fiecare dată când opinia publică are nevoie de sânge. De exemplu, în cazul asistentei de la Maternitatea Giulești – reținută o lună în arest, deși NU este dovedit vinovată, și mai ales NU prezintă pericol public… Dar asta este o altă poveste… Revenind la Habibou – cel care a aruncat o rață în spatele porții – și justiția belgiană auto-sesizată, s-a ajuns rapid la o decizie: fotbalistul a primit 100 de ore de muncă în folosul comunității, și deja a început să lucreze la ele.... 6000 de minute în care să-și pună rotițele alea ruginite din creier la treabă, și să-și dea seama că Belgia nu e în savană …
În România, probabil ar fi putut să-i și sucească gâtul bietei păsări, pun pariu că n-avea nimeni nimic de comentat, sau dacă apăreau proteste, se stingeau a doua zi, după Acces Direct. Probabil din cauza asta belgienii sunt cunoscuți pentru specialitățile de ciocolată, iar noi am câștigat notorietate furnizându-le, după nevoie,  aurolaci minori...

Share On Facebook !