duminică, 27 martie 2011

Leca Vasile

Leca Vasile, cetățean fruntaș, notar în comuna Făurei. Un nume dintr-o statistică... Pentru cei mai mulți dintre noi, un subiect neinteresant și un motiv de ”skip”. Pentru tata, o veritabilă biblie a moralității... Ambele extreme sunt dăunătoare în 2011, dar asta era o paranteză (doar) pentru el...


Leca Vasile a fost străbunicul meu. L-am cunoscut foarte târziu, când eu eram prea mic să-l asimilez și el era prea bătrân pentru a mă fascina... Un bărbat ursuz și tăcut, după toate aparențele, mai mult plângând în ultimii ani de viață... Nu-mi plăcea să mă pupe, nu-mi plăcea mirosul de vechi, nu mi-a plăcut să-l văd doborât de vreme, în așteptarea morții. Știți cum sunt bătrânii, așa că vă dați seama cum sunt ”foarte bătrânii”... Totuși, din sutele de povești fascinante în primă audiție (și exasperante prin repetiție) povestite de tata și nu numai, Leca Vasile a fost un bărbat dat dracului... Franc, un model de urmat. Aproape utopic...

În Al II-lea Război Mondial, pe vremea când România întorcea armele ca o târfă împotriva Reich-ului aliat, în comuna Făurei erau găzduiți de ceva vreme ofițerii germani. În casele românilor. Cantonată în apropierea localității, armata prusacă era un exemplu de civilizație și rigurozitate pentru care noi, ca nație, n-am putea să ne facem vinovați nici într-o mie de ani de exercițiu... Ofițerii Reich-ului erau cazați privilegiat în casele țăranilor mai răsăriți, care - prin natura lor ospitalieră pe vremea aia - îi tratau ca pe rude apropiate... Nemții n-au fost intruși aici, n-au furat ceasuri și nu ne-au violat femeile. Ne-au învățat în schimb ce înseamnă igiena, politețea, rigurozitatea și punctualitatea. Din păcate, n-am ținut minte nimic din scurta şi perfida noastră alianță cu Germania...

Unul dintre ”răsăriții” comunei era Leca Vasile. Un tip de o verticalitate enervantă, obsedat de etică, bolnav de cinste și suferind de omenie. Știa carte, nu vorbea prea mult, zâmbea și mai rar, dar avea un cuvânt de spus în comunitate - cu efect de lege - tocmai pentru că i-ar fi fost imposibil să se abată de la adevăr... Oricare adevăr... Oamenii știau asta și-l respectau, veneau să-i ceară ajutorul sau pur și simplu să-i medieze în cine știe ce conflict sătesc. Din aceeași cauză, în casa lui Leca Vasile era găzduit ditamai ofițerul german superior, asimilat rapid de familie ca un fel de frate vitreg de peste mări și țări. Mâncau la aceeași masă, aceleași bucate. Conversau, gustau țuica sau beau din ea până îi cuprindea somnul, la fel, neamț sau român...
Apoi au venit rușii...

Regele Mihai a abdicat repejor, a dansat cazacioc pe masă cu oficialitățile de la Moscova, și-a luat vagoanele cu patrimoniu și s-a cărat rapid... Ca bonus, l-a oferit rușilor și pe Antonescu - lucru pentru care (permiteți-mi o paranteză) n-o să-l iert niciodată pe clăpăugul ăla penibil...

Obligată să se retragă precipitat, armata germană a părăsit în mai puțin de 24 de ore Făureiul, lăsând în urmă prieteni români, ibovnice sau prunci fragezi cu ochii albaștri... N-au reușit să fugă toți pentru că rușii veneau cu ”vânt din pupa” călare pe tancurile T-34. ”Davai ceas, davai nevastă”...  Unii nemți au rămas în urmă și au fost prinși. Cei mai mulți au ajuns la minele de plumb de la Kolîma, unde au murit încet și chinuit, alții au fost executați pe loc. Rușii nu sunt germani, așa cum românii nu sunt germani...
Ofițerul neamț găzduit de Leca Vasile n-a apucat să fugă. Habar n-am de ce... Pur și simplu când au ajuns rușii la Făurei era ascuns într-o șură din sat, acoperit cu fân și cu inima bătându-i să-i sară din piept. Au răscolit ”ivanii” după prusaci, au scotocit prin casele românilor, apoi și-au așezat tabăra în același loc unde fusese cantonată cu două zile mai devreme armata germană... Ofițerii ruși au fost găzduiți în aceleași odăi în care dormiseră superiorii germani, c-așa e-n viață...

Leca Vasile a primit din nou un ofițer superior. Rusul a fost asimilat rapid de familie, tratat ca atare, și dacă n-ar fi fost altă limbă și altul apetitul pentru țuica noastră de bărăgan, nici nu ți-ai fi dat seama că s-a schimbat oaspetele... În tot timpul ăsta, tolomacul de german rămas în urmă a stat ascuns cu săptămânile prin beciuri și pătule, fiind hrănit pe furiș de Leca Vasile și de săteni. Dacă te prindeau rușii că adăpostești un inamic hitlerist, în cel mai bun caz erai executat pe loc. Dacă aveai ghinionul să pici pe mâna NKVD-ului - poliția politică a lui Stalin - nu-ți rămânea decât să te rogi la Divinitate să crăpi, după multe ore de tortură. Cetățenii din Făurei și-au asumat riscul și l-au hrănit pe neamț, l-au adăpostit și au așteptat să pice de undeva o soluție...
Apoi, într-o noapte, Leca Vasile s-a îmbătat cu rusul și i-a spus... I-a mărturisit că satul ascunde un neamț, i-a spus povestea lui și l-a lăsat să judece... Rusul nu mai era de mult un străin cantonat în Făurei... Ospitalitatea și charisma afurisitului de român l-au dat gata... Leca Vasile l-a pus să jure că dacă o să-l împuște pe german, atunci să-l împuște și pe el, primul... Și a venit cu neamțul de mână...

Culmea, pe bolșevic îl chema Serghei. Un clișeu de nume rusesc, dar mi l-au confirmat trei persoane...  L-a adus Leca Vasile de mână pe neamț și l-a pus față în față cu rusul... Apoi s-a pus între ei și a cerut primul glonț. N-a fost să fie, pentru că Serghei era om, sau îl omenise prea bine Leca Vasile. Era un fel de fiu, așa cum era și neamțul ascuns în pătul... Omenia se ridica pe vremea aia dincolo de ideologii, războaie sau interese... A strans din dinți Serghei și i-a strâns mâna neamțului...
Nu doar că l-a iertat și nu l-a dat pe mâna NKVD-ului, dar Serghei s-a ocupat personal de evadarea prusacului, ca în filme. I-a făcut rost de o uniformă rusească, i-a dat documente false, o mașină și un șofer care să-l ducă până la granița de război, de unde prusacul a fugit la ai lui, în siguranță... Și-au riscat toți pielea. Leca Vasile, Serghei și șoferul... Pentru un om, în virtutea calității de om...

La mulți ani după terminarea războiului, Leca Vasile a primit de la poștașul din Făurei o scrisoare ticsită de timbre... Îi scrisese neamțul... Ajutat de ruși, fugise noaptea printr-un câmp minat, apoi aproape l-au împușcat ai lui, a dat un milion de explicații și într-un final a scăpat... Acum, după niște ani, neamțul avea o nevastă și doi copii, o viață senină și un viitor... Acum, germanul îi scria o scrisoare cu lacrimi de recunoștință lui Leca Vasile, într-una din puținele povești cu happy-end din Al II-lea Război Mondial... Eroul principal ?... Leca Vasile. Cetățean fruntaș, notar în comuna Făurei...

O poveste adevărată... În prezent, o expresie arhaică și estompată, ca o poveste de război... Un nume dintr-o statistică...



Share On Facebook !

marți, 22 martie 2011

Dom' Petrică

Dom' Petrică era un pensionar stilat. Demodat de pedant, tot timpul cu ochelarii pe nas, cărunt, înalt și slab, omul nu ridica vocea niciodată. Trebuia să te concentrezi uneori să-ți dai seama ce spune, pentru că valsa vocalele numai pe ton jos și studiat. Ați văzut cum vorbesc lorzii prin filmele britanice ?... Cam așa vorbea dom' Petrică, numai că în limba română. Pun pariu că mulți dintre noi habar n-au că poate fi folosit în așa mod vocabularul. Eu am descoperit norocos pe la vreo 10 ani latura lui aristocratică. Cu dom' Petrică...
Împreună cu alți pensionari, dom' Petrică juca șah toată ziua într-un părculeț verde asediat de blocuri. Pe o masă de ciment, cu mozaic din faianță, un grup de bătrâni amesteca de dimineața până noaptea piese de fildeș. Albe și negre...

De multe ori stăteam cu orele să-i văd cum joacă și mai ales să le ascult comentariile. Dom' Petrică mă făcea să râd de fiecare dată, chiar dacă nu spunea decât ”Ooo, daa, desigur !...”, la fiecare mutare greșită de-a adversarului. Juca cel mai bine dintre toți și chiar dacă mai lua bătaie, era greu să-l vezi scos de la masă. Când se întâmpla, exclama entuziast ”formidabil !”... Mă uitam la joc fără să comentez, de frică să nu fiu alungat din casta jucătorilor... Erau destul de morocănoși bătrânii și dacă-i scoteai din ale lor, riscai să te trimită la fotbal. Mai puțin dom' Petrică. El era tot timpul jovial, pentru că oricum, era tot timpul la masă...

Din cauza lui dom' Petrică mi-am luat o carte de șah și am învățat deschiderea siciliană...

Apoi, într-o zi oarecare, dom' Petrică m-a invitat la joc. Așa, din senin, după ce tocmai rulase de vreo două ori adversarii. N-aveți idee cum îmi tremurau mâinile pe pioni ! Eu, să joc o partidă cu dom' Petrică ?! Dacă astăzi m-ar invita Obama la golf n-aș fi nici pe sfert impresionat de invitație pe cât am fost atunci... Față în față cu dom' Petrică, pe tabla de șah. Eu, cu albele...

Am jucat atent fiecare mișcare și m-am concentrat în special la defensivă. Deschidere prevăzătoare cu nebun și cal. Apoi, rocadă mică... mă gândeam în șapte direcții și nu mutam până nu plimbam ochii pe toată tabla. Ceilalți pensionari ne-au înconjurat cu interes amuzat și deveniseră brusc, chibiții mei. Eram pe cai mari - jucam șah cu dom' Petrică și mă pricopsisem ad-hoc și cu o galerie pe cinste...

Desigur, am mâncat bătaie. Rapid... Pur și simplu, m-a făcut praf. Apoi, mi-a acordat revanșa și m-a bătut din nou. Și încă odată... Chiar dacă începeam bine, reușeam niște artificii tactice sau câștigam vreun pion, invariabil mă grăbeam undeva și pierdeam regina. Sau turele, nebunii, caii și apoi regina... N-am mai vrut să ies de la masă, enervat până la Dumnezeu de așa umilință și ceilalți pensionari au acceptat să rămână galerie, așteptând să-l bat, măcar odată !

”Dom' Petrică, tot te bate copilul ăsta până la urmă și te face de râs, ascultă-mă ce zic !”, auzeam după fiecare înfrângere în jurul meu, și parcă prindeam aripi...

Hai să mai facem una ! Joc eu cu negrele !

Am jucat cu dom' Petrică șah toată ziua. Încet-încet, galeria mea de pensionari s-a rarefiat discret, apoi s-a evaporat la căderea nopții. (Prea) târziu le mulțumesc acum pentru încredere, chiar dacă nu mai e niciunul pe-aici să citească. Au așteptat câteva ore bune să câștig o partidă... Nu l-am bătut niciodată pe dom' Petrică... Am fost de câteva ori la un pas, am ratat chiar o lovitură de grație, dar n-am reușit să câștig. Dincolo de miezul nopții am rămas eu, dom' Petrică și treizeci și două de piese, albe și negre. Am jucat șah până m-a găsit mama, noaptea târziu și m-a dus aproape în șuturi acasă... Mă căutase pe toate maidanele, mai avea puțin și chema poliția, dar la șah cu pensionarii nu-i trecuse prin cap să verifice... Cui i-ar fi trecut ?!...

Dom' Petrică nu mai e de mult, săracul. Nici el și nici eleganța lui cu sonoritate de gramofon... Ziua în care n-am reușit să-l bat la șah n-o s-o uit niciodată. Dom' Petrică mi-a acordat răbdător revanșă după revanșă, la infinit, pentru că nu era cavaleresc să facă altfel... A jucat cinstit, fără să mă lase să câștig și m-a învățat în ziua aia o grămadă de mutări inteligente... Mi-a spus să joc tot timpul cu albele, pentru că mi se potrivesc. Nu știu cât am băgat la cap sau cât mai țin minte... Au trecut vreo douăzeci de ani de atunci, însă tabla de șah o văd și astăzi în fața ochilor... Pe dom' Petrică mai greu... Figura lui de om bun s-a păstrat mai mult ca o senzație și mai puțin într-o formă... La fel, stilul lui aristocratic de a valsa cuvintele... Nici nu-mi dau seama ce e mai ciudat. Că-mi amintesc de dom' Petrică, sau că abia îmi mai aduc aminte de el ?...



Share On Facebook !

vineri, 4 martie 2011

Kasem Abu Bakr

L-am cunoscut pe Kasem Abu Bakr la o cafea... ne-am împrietenit în vreo treizeci de secunde, de parcă ne știam de la grădiniță... Un tip al dracului de comunicativ, pe care l-am evaluat greșit la vreo 25 de ani, fără briz-brizuri, formule de politețe și coregrafie de oraș. Simplu, cerebral și relaxat. Înainte să ne dedăm la amabilități, a intrat în cafenea o duduie interesantă. .. I-am făcut semn cu cotul, golănește...
 ”Bunuță roșcata asta...” ” E operată la nas...”, mi-a răspuns sec.

”Nu e !”, am replicat, foarte încrezător în capacitatea mea de a detecta operațiile estetice, inclusiv pe întuneric... Pe bune, dacă ți-ai modificat vreun oșcior la față, îmi dau seama în câteva secunde, chiar dacă te văd într-un club după cinci pahare de Jack Daniel's sec, cu gheață...

”Ba e operată”, a replicat cu un calm superior Kasem, și deja îmi venea să-l iau de piept...”Nu e, frate !...E nasul ei !”... ”E operată...”, plusează el impasibil, de-mi vine să mă duc cu tupeu la gagică s-o întreb... ”Nu te supăra... ți-ai făcut cumva operație estetică la nas ?”... M-am abținut cu greu, realizând că aș fi cel puțin penibil în mârlănia mea...

Kasem arată ca un golănaș isteț, subtil pedant în spatele unei aparențe de neglijență masculină... Nu e nici neras, nici bărbierit, nici frumos nici urât, nici studiat nici grobian. Pur și simplu e calm și sigur pe el, fixându-te cu un zâmbet impasibil și relaxant ca o bere la umbră în mijlocul lui august... Are charismă... E chirurg estetician, deci știe când un nas e operat sau nu...
Avea dreptate. Gagica era ”cioplită”... Cu talent, pe bani frumoși, dar cioplită... ”Dacă te mai uiți odată la ea, n-o să ți se mai pară atât de drăguță...poate doar din profil”, zice Kasem... Mă uit din nou, convins de statutul lui profesional și mă iau nervii când realizez că are dreptate... Roșcata are un nas suspect de obraznic, și din față mi-e clar că e departe de ce părea dintr-un lateral...

”Al dracului arab, ce ochi are !!”, îmi spun în gând... ”Da, frate, e urâțică, ai avut dreptate...și e și operată la nas...”, capitulez eu cu un ton dezamăgit...”Ți-am zis doar...”, pune el degetul pe rană, zâmbind golănește pu sub o mustață subtilă...

”Kasem este Imamul nostru”, aruncă din senin prietenul meu Sami, zâmbind larg...

”Mă ia la mișto !”, gândesc într-un micron de secundă și răspund spontan cu un rânjet superior.. ”Daaaa, frate, el e Imam și eu sunt Albă ca Zăpada !”... ”Nu, pe bune...Kasem e Imamul nostru de la moschee !”, insistă Sami, și-l cunosc suficient pe marocan cât să știu că n-ar forța niciodată o glumă răsuflată, dacă l-ai prins în flagrant...

”Fără mișto...tu ești Imam ?!!!”...”Da”, răspunde Kasem la fel de sec, mai serios decât sfântul profet...”Imam, adică preotul vostru musulman ?!”, întreb tâmp și neîncrezător...”Da !...uite o carte de vizită”...

Kasem Abu Bakr e preot musulman ! Și chirurg estetician !...

”Păi bine, Imamule, nu avem aici un conflict de interese ?”...Allah zice: ”Tu te naști cu fața asta !”, dar vine Imamul și zice ”Nuu...vino la mine, și-ți fac alt nas, îți umflu buzele și-ți ridic pomeții”...

”Dacă felul în care arăți prin naștere îți otrăvește sufletul și-ți afectează viața, eu te repar”, răspunde Kasem. ”Dacă îmi aduci o poză cu Brad Pitt și-mi ceri să te fac la fel, te trimit la plimbare... Eu nu tratez vanitatea, și nu te operez niciodată de două ori, decât dacă am greșit eu ceva și e cazul să repar...dar nu e cazul... Dacă te întorci că vrei nasul mai cârn decât ți l-am făcut prima oară, te trimit la plimbare... Eu îți vindec sufletul, nu te reinventez...”

Mă uit la el ca boul la poarta nouă, și nu reușesc să-mi reprim un gând clandestin...

”Incredibil...golanul ăsta simpatic e preot musulman !”...

Am vorbit o grămadă cu Imamul Kasem , despre toate prostiile. A ascultat până la capăt, a raționat și a tolerat cu argumente logice blasfemii pe care orice religie le-ar fi negat. Inclusiv a lui. A venit cu replici pertinente și susținute științific, nu religios. Kasem nu bea, nu fumează și se roagă de trei ori pe zi. Citește slujba în araba veche - o limbă pe care o știu puțini și o vorbesc și mai puțini... În sfârșit, am descifrat zâmbetul senin de pe fața doctorului... ”Deci ești Imam...foaaarte tare !”, adaug, surprins de clișeul idiot pe care tocmai l-am slobozit involuntar...

”Fii atent, că vin la tine de Paște, Imamule !”, adaug cu un aer teribilist...

”Te aștept. La noi, moscheea e deschisă tot timpul. Vino când vrei...”, parează natural Kasem, de parcă mă invita la o bere în Herăstrău...

”O să vin !”, închei eu...și fie vorba între noi, chiar o să mă duc. Anul ăsta fac Paștele la moschee, și poate la anul merg cu tupeu la o sinagogă, să vedem ce-o să fie...

”Sună-mă, dacă e ceva”, îmi întinde Kasem o carte de vizită după ce dă peste cap ultima gură de fresh de portocale... Îmi strânge mâna ferm, salută șmecherește din ochi și pleacă în stil, de zici că n-avea altă treabă pe lume decât să-i fure gagica lui Poponeț...

Kasem este Imam, doctor estetician și nu-și ia la mișto nici meseria, nici vocația... De Paște, mă duc la el. O să mă descalț la intrarea în moschee, o să-mi fac o cruce largă și o să-l salut ca pe un șmecheraș charismatic și haios pe care l-am cunoscut într-o cafenea...

Să-i spun ”sărut-mâna părinte ?”...

Probabil m-ar pufni râsul și pe mine și pe Kasem... Preotul musulman pe care s-ar putea să-l confunzi cu un băiețaș de Dorobanți, uns impardonabil cu har de un Allah prea destins pentru a ține cont de canoane...



Share On Facebook !