miercuri, 22 septembrie 2010

Prizonierii formei...

Suntem prizonierii formei. Ne trăim viața guvernați permanent de cea mai efemeră manifestare a materiei: exprimarea fizică. De altfel, toată existența nostră este definită și șlefuită în cele mai mici detalii de unități de măsură cel puțin insipide. Înălțime, greutate, forță, kilometraj, lichidități, numiți-le voi... Cele mai nobile trăiri spirituale ne sunt stimulate de aceeași nenorocită de formă. Ne e milă de ursul panda pentru că dispare, din cauză că e drăguț, dar ne grăbim să strivim un păianjen, numai pentru că ne trezește repulsie, prin formă. Dacă arahnidele ar dispărea mîine, în luna aprilie a anului viitor atmosfera de pe Terra ar ajunge irespirabilă din cauza insectelor... Noi, stăpânii formali ai Planetei, am dispărea până la unul, în cel mult șase luni...


Fobiile sau simpatiile vin din formă. Delfinul este drăgălaș, și din cauza asta vrem să-l protejăm, în timp ce rechinul este feroce, și-atunci de ce să nu-l măcelărim sistematic ? Și delfinul și rechinul sunt prădători... Frumusețea interioară despre care vorbim tot timpul există în conștiința noastră, numai dacă forma ne permite s-o descoperim. Pentru a ajunge în adâncime, avem nevoie să ne atragă suprafața, deși nimic nu se schimbă mai dezamăgitor decât ea. În timp ce esența abstractă a lucrurilor câștigă strălucire prin acumulare, exteriorul se usucă și moare. Se pierde... Forma evoluează întodeauna de sus în jos, implacabil spre dezagregare. Toate lucrurile îmbătrânesc, dacă sunt atinse de formă. Să ne gândim la dragoste, de exemplu. Ce ne trezește pasiuni ? Tot forma... Distanța exagereaza formele, timpul le estompează. Lipsa lor le idealizează în imaginație și întotdeauna, prezența constantă le banalizează... Formele sunt mutilate permanent de timp, spațiu sau dispoziție. Sunt tot timpul altfel, într-un singur sens... Cel al dispariției. Al saturației, al plictiselii. Formele cad întodeauna în uitare. Pentru că de fapt, forma nu există cu adevărat. E doar o închisoare temporară pentru esență. Forma este ca o definiție a existenței, scrisă cu creta pe orice tablă neagră. O înțelegem, astăzi o vedem, însă mâine va fi ștearsă cu buretele, ca și cum nici n-a fost vreodată... A fost ?...

Cu scuzele de rigoare pentru exprimarea grobiană, o să-mi citez un prieten, nu foarte atins de adâncimi, dar evocator al unui adevăr absolut: ”în spatele oricărei femei frumoase, există un bărbat care s-a săturat s-o fută”... Extindeți vulgaritatea cugetării la infinit, în toate formele... Chiar dacă nu ne convin nici cuvintele, nici învățămintele, realitatea rămâne aceeași. Forma nu există. Doar ne minte...

Probabil am fi văzut mult mai bine dacă eram cu toți prin naștere, orbi...
Share On Facebook !

vineri, 17 septembrie 2010

Nu-ți convine, du-te dracului...

Printre numeroase alte lucruri pe care habar n-avem să le facem cum trebuie, la loc de cinste se află comerțul. Frățioare, nu reușește românul să vândă, nici picat cu ceară ! Doar să jupoaie. N-avem în sânge abilitatea asta. N-avem tradiție, n-avem înclinație, n-avem pasiune, n-avem caracter... Pur și simplu, nu suntem în stare. Pe vremea când alții semnau tratate comerciale și dezvoltau rute maritime pentru schimb de mărfuri, noi îl proslăveam pe Zalmoxe și mâncam mistrețul crud. Ne îngropam șeful de trib cu prima dintre cele șapte neveste, și nefericita era și bucuroasă că o ia răposatul în Raiul vânătorilor... De unde să știm să vindem ceva, dacă noi am fugit de civilizație ca dracul de tămâie ? Românul s-a născut cioban, nu poet. Și cu atât mai puțin negustor... Se simte asta în orice dugheană, în orice hotel, în orice mall...


Pentru că pe litoral avem numai turism de weekend, ce-au făcut comercianții ? Și-au pus mintea la contribuție să-i aducă pe fraieri și-n timpul săptămânii cu oferte ”corecte” ?... Nu. Au mărit tariful, să-și scoată pârleala de la ăia care oricum vin la sfârșit de săptămână..

Noțiuni de genul ”reduceri”, ”lichidare de stoc” și alte asemenea găselnițe ale comercianților sunt o mare vrăjeală la noi. Înainte să lipim afișele cu ”reducere”, scriem deasupra prețului original unul mai mare, apoi îl tăiem cu un marker și-i facem pe proști să creadă că prețul vechi este de fapt noul preț redus... Fidelizarea clienților, atitudinea bine-voitoare, zâmbetul...astea sunt pentru idioți. ”Dacă nu-ți convine, du-te dracului...” Ăsta e sloganul...



Managerul unuia dintre cele mai exclusiviste cluburi din Manhattan explica într-un interviu ce înseamnă clienții casei, și cum sunt ei protejați de club. De exemplu, vine John Smith într-o seară - client fidel - și se pune pe băut. După două ore se îmbată criță și - cu mintea aburită de alcool și de pipițele de New York pe care le-a luat cu el să se spargă în figuri - se apucă să comande șampanie Don Perignon, pe bandă... Ce face clubul ?... Păi la noi, își freacă mâinile de bucurie și mai trimite un picol lângă masă, să nu cumva să scape o strigare...

Ce face americanul ?

Îți aduce la masă cea mai ieftină șampanie în sticlă de Don Perignon. Pentru că ești beat și prostănac la ora aia, oricum nu-ți mai dai seama de diferență. Și pentru că în mod normal n-ai comanda bătură de 5000 de dolari într-o singură seară, te lasă în durerea ta, să-ți faci damblaua, dar îți protejează buzunarul... Clubul ! Pentru ca a doua zi când te trezești și-ți dai seama ce ai făcut, să ai o surpriză plăcută... Descoperi în extrasul de cont că n-ai rămas în fundul gol, deși meritai, până la urmă... Tot a doua zi te sună managementul clubului și-și cere scuze că nu ți-a servit ce-ai comandat, rezervându-și dreptul de a te proteja de propria tâmpenie și limitându-ți pierderile... Pentru că managerul ăla de club știe că tu ai o anumită sumă pe care ești dispus să o aloci pe distracție, și dacă îți ia el pielea de pe tine într-o singură seară, s-ar putea să nu mai ai cu ce să vii data viitoare. S-ar putea să te simți jefuit. În concluzie, s-ar putea să te piardă de client și - pe termen lung - să piardă mai mulți bani. În schimb, demonstrând o aparentă lipsă de interes pentru banii tăi și o interesată preocupare pentru liniștea ta financiară, clubul se transformă în prietenul tău bun. Și din cauza asta, și tu rămâi prietenul cel mai bun al clubului...

Cel mai recent exemplu de cum se face comerț mi l-au servit americanii de la imdb.com Am cont PRO de câțiva ani buni, pentru că scriu niște cronici de film și am nevoie de informații ”profy”. Pe site-ul ăsta găsești tot ce ai nevoie gratis, și dacă vrei chiar toate detaliile despre Hollywood, te abonezi la cont PRO, plătind vreo 20 de dolari pe lună. Destul de scump, fie vorba între noi, dar și serviciile sunt pe măsură... După câțiva ani de accesare constantă a contului PRO, n-am mai avut nevoie o perioadă, și am folosit site-ul standard, fără să închei însă subscripția plătită. În fiecare lună, băieții își iau oricum singurei de pe contul meu paypal ce-au nevoie, nu mă deranjează, nu-i deranjez... Până de curând, când am primit o înștiințare pe e-mail că subscripția PRO mi-a fost suspendată !

M-am gândit că e o neînțelegere, știam că sunt acoperit în cont, deci n-am înțeles de ce nu mai vor americanii să-mi ia banii. Am intrat pe site, și mi s-a explicat frumos: ”Pentru că nu ați mai accesat de două luni contul dumneavoastră plătit, imdb și-a rezervat dreptul să suspende subscripția, până când veți avea din nou nevoie de serviciile noastre contra-cost. În orice moment doriți, contul dumneavoastră PRO va fi activat prin simpla accesare, fiind astfel reluată și plata lunară. Vă mulțumim !”

Ați înțeles, da ?.. Fraiere, dacă tot ne dai bani degeaba în perioada asta, noi nu ți-i mai luăm. Ți-i lăsăm în buzunar, că n-avem de ce să-i încasăm, și dacă mai ai nevoie, oricând, ești bine-venit. Am rămas puțin prostănac, ca românul ajuns în 1990 într-un supermarket din Frankfurt...

În concluzie, dragi români comercianți, eu vă urez un faliment glorios, după cum îl meritați... Iar pentru naționaliștii care încă mai urlă ”nu ne vindem țara”, mai am o mențiune: așa e, nu ne-o vindem că habar n-avem cum se face... Ar trebui s-o facem cadou, unora care cunosc procedura...
Share On Facebook !

miercuri, 15 septembrie 2010

Învățăturile lui Adrian Pușcașu

Cred că evoluția noastră intelectuală și spirituală nu este determinată de numărul de răspunsuri pe care le găsim, cât mai degrabă de consecvența cu care ne încăpățânăm să punem întrebări. Cu cât aflăm mai mult, cu atât realizăm cât de puține știm, și nu de puține ori descoperim că adevăruri pe care le consideram supreme la un anumit moment se transformă în fata morgana, nu după multă vreme... Ni se întâmplă la toate nivelele, în toate domeniile, pe tot parcursul vieții și de multe ori ne dezechilibrează complet astfel de decepții... Chiar dacă o decepție reprezintă forma cea mai pură a revelației...



Medicina tradițională - caracterizată de la Hipocrate încoace de o aroganță iritantă - descoperă în secolul XXI că cele mai multe dintre concluziile ei sunt doar niște fâs-uri. Zeci de ani, hepatologii au exclus complet sarea din dieta persoanelor bolnave de hepatită, pentru a descoperii recent că în realitate, puțin sodiu nu strică deloc în procesul de vindecare... ba chiar ajută... Este un exemplu minor. A existat o vreme - nu așa de îndepărtată - când oamenii credeau că fumatul întărește sistemul imunitar. Nu se întâmpla pe vremea vizigoților, ci în plină epocă industrială, peste ocean. Trecusem deja peste o criză financiară globală, inventasem cinematografia, televiziunea, automobilul sau presa scrisă. Funcționau centre de cercetare pretențioase, fisiunea nucleară o aveam deja la degetul mic, dar trăiam cu convingerea că mahoarca ne prelungește viața...


În perioada renascentistă - deci, cum s-ar spune, în plină efervescență creativă a Omenirii - cel mai bun tratament pentru orice boală era ”lăsatul de sânge”. Vreo doi litri... Dacă aveai sifilis, o gripă sau o infecție, nu conta: venea un așa-zis doctor, scotea o brișcă și te lăsa leșinat... Au existat regi și oameni de stat aflați în grija celor mai mari savanți ai vremii, care au dat ortul popii după îndelungi suferințe provocate de vraci. Erau îndopați cu tot felul de otrăvuri, arși cu fierul înroșit, crestați sau împachetați în tot felul de scârboșenii, în speranța că o să le treacă infecțiile... Inclusiv astăzi, niște impostori mănâncă o pâine bună de pe urma nefericiților care cred că dacă se crestează sub limbă, se vindecă de ulcer, cancer sau ejaculare precoce...



Apoi, am descoperit că nici noi nu suntem atât de speciali pe cât credeam. Ne-am decodificat genomul, și am constatat că suntem foarte similari cu o muscă... Ne-am dat rotunzi că zburăm pe lună - și cel mai probabil - am fost nevoiți să turnăm niște filme prin deșertul Nevada, numai să nu ne facem de rahat... Pe măsură ce creștem, ne dăm seama cât de mici suntem, și numai asta ne poate face mari...



Dincolo de medicină, mecanică sau genetică, în părțile abstracte ale existenței noastre suntem la fel de neajutorați. Cine suntem ?... Filozofăm, încercând să găsim răspunsuri imposibile, chiar dacă știm că n-avem nicio șansă să le aflăm pe aici. Ceea ce credem astăzi, mâine se transformă în mit. Sunt convins...

Importante nu sunt răspunsurile, ci căutarea în sine...

Am avut surpriza plăcută să descopăr un text foarte reușit, scris de un puștan în secțiunea ”bio” de pe profilul său de Facebook. Fără abordări literare pretențioase, fără complicații lingvistice, subtil metaforic și foarte concis. De altfel, nu este singurul text isteț pe care îl găsești pe profilul lui, demonstrând că ”mai există și copii reușiți, în generația asta rătăcită”... Adrian Pușcașu a sintetizat perfect ceea ce suntem, încercând să ne explice ”in style” cine este el. De fapt, cine suntem noi... Sunt de acord cu totul, mai puțin cu renunțarea. Atât timp cât mai mișunăm pe lumea asta, n-avem voie să ne oprim... Bravo, kiddo ! :) ...


”Mai știți puzzle-urile de diferite dimensiuni, cu animale, monumente sau cu personaje din desene animate? Doamne, câte ore stăteam să rezolv unul d-ăla mare. Câte ore! Imaginați-vă unul cât camera voastră de mare, cu milioane de piese mici, mici, mici. Poate înfățisa orice, de la o mașină, până la un broscoi care regulează o broască într-o mlaștină. Multiplicați numărul de piese cu 1 milion și o să obțineți o grămadă de piese mici, pe care o să trebuiască să le adunați într-o pungă roz. După ce terminați, sugrumați punga de sub toarte. Uitați-vă la ea cu fundul în sus și o să vedeți cum arată creierul meu: mare, confuz. Acum scoateți piesele și încercați să rezolvați puzzle-ul. O să treceți prin exact aceleași stări prin care trec eu: ambiție, furie, calm, speranță, eșec și, într-un final, o să abandonați. Dacă împreunați cutia cu piesele din ea, o să obțineți un mascul, numit Pușcașu. Adrian Pușcașu.”
Share On Facebook !

marți, 14 septembrie 2010

Îl știe cineva pe Cristi Banu ?

pentru fiul sau fiica oricărui părinte...

El este omul care pictează gânduri...


Cristi Banu a venit pe lume acum patru decenii, și - ca noi toți, de altfel - nici nu și-a dat seama când s-a făcut astăzi... Dacă-i numeri anii de muncă la tipografie, faci un copil și-l duci la facultate...

”am muncit mereu cu drag, la tipografie fac azi 22 de ani de cind lucrez, asta arata statornicia mea ... ...am strins in viata cite ceva, am faurit, am cladit dar nu pun mare pret pe bogatie...”

Cristi Banu este singurul om cu adevărat bogat pe care l-am cunoscut. Pentru că e mulțumit cu ce are, se cheamă că-i ”putred de bogat”, vorba văduvelor de ”domn colonel”. Cristi Banu este singurul om pe care îl cunosc fără frustrări moderne, deși nu cred că-și imaginează cineva că n-ar putea să aibă...

Credeți că Irinel Columbeanu a atins serenitatea asta vreodată ? Credeți că Țiriac a împușcat toți mistreții din galaxie, sau a tranzacționat toate acțiunile ? Mă îndoiesc. Genul ăsta de fericire se cumpără cu altă monedă. Un fel de semn din naștere, pe care nu poți să ți-l implantezi, cu nicio sumă. Ba s-ar putea, cu cât încerci mai mult să cumperi fericirea, cu atât să-ți devină mai inaccesibilă...

Dacă trebuie să invidiați pe cineva, invidiați-l pe Cristi Banu...

Pentru că pur și simplu, este un om împăcat cu viața lui. În toate aspectele...
 
 
 
Cristi Banu nu s-a născut poet, și nici n-a crezut vreodată c-ar putea să fie. În primul rând, nu s-a ocupat deloc de chestia asta. Dacă te vrei artist, ai nevoie de timp irosit în boemie, ai nevoie de depresii și oftat din dragoste, ai nevoie să petreci noaptea și să dormi ziua, ai nevoie de vicii...ehee...ai nevoie de multe să te faci poet. Cristi Banu a fost ocupat cu munca și n-a avut când să le mai facă și p-astea... Totuși, asta nu i-a ridat sufletul... Dacă îl vezi într-o stație aglomerată de metrou, ai senzația că e beat sau nebun. Atunci când toate figurile dintr-o mulțime sunt întunecate, singura senină pare smintită... Și totuși, cine e smintit ? Cristi Banu, sau mulțimea ?


”am gândurile verzi pe pajiștea minții înflorită, le dau drumul în lume, așa că dați-mi secera dorită, să le cosesc, în snopuri să le strâng, ori să fac pomii să se aprindă de înflorire când le frâng ...sau să le fac în apa mării scoică, vorbe de-alint în legănarea pruncului pentru doică...”

Cristi Banu nu se crede poet, dar scrie tot timpul, potrivind cuvinte. Nici nu vrea s-audă c-ar putea fi poet... E conștient că nu găsește tot timpul cele mai bune rime, n-are încredere în gramatica lui (deși scrie corect, cu mici excepții) și în general se biciuiește cu smerenie. Din când în când, simte nevoia să ne mai spună ce simte, și de fiecare dată ne include pe toți. În poveștile lui de câteva rânduri a găsit loc pentru toată Lumea... Tot timpul, ne mângâie din cuvinte, cum știe el mai bine... Are pentru fiecare dintre noi un gând bun, un zâmbet, luna de pe cer și cerul... Uneori îi ies rimele perfect, alteori le mai scapă pe jos, dar niciodată nu și-a ciobit mesajul. Îl simți, din stângăcia cuvintelor, că e sincer, în primul rând cu el însuși. Altfel, cum ar putea să fie atât de senin ?...









Vreau să-i mulțumesc lui Cristi Banu pentru puterea exemplului. Nu pentru că acum o să am vreo revelație și de mâine o să fiu, sau o să fac, ci pur și simplu pentru că știu că există... Nici eu, nici voi n-o să ne schimbăm, mai mult de o secundă... Unii poate chiar ați înțeles anapoda toată povestea și acum vă amuză sau vă simțiți înșelați cu cinci minute. Niciunul dintre noi, ceilalți, nu vrem să acceptăm și o altă expresie a fericirii. E greu, și nici măcar nu ni se potrivește tuturor, slavă Domnului ! Într-un fel, noi am luat pilula roșie, el a luat pilula albastră... Sau poate invers ?... Cine știe...
Nici noi, nici Cristi Banu...


Numai că dintre noi toți, el este singurul care zâmbește tot timpul...

I-am lăsat și eu un comentariu, și m-am străduit să rimeze. Într-un mic puseu de aroganță discretă, am crezut c-o să-mi găsesc cuvintele într-o clipă... N-a fost ușor deloc. După o vreme, după ce - cât de cât -  mi-a ieșit, am revenit cu picioarele pe pământ. Degeaba te încăpățânezi să cauți rime, dacă nu știi cum să pictezi gânduri senine...


Share On Facebook !

luni, 13 septembrie 2010

Hey, critics, leave the kids alone !

La un moment dat, rupt de beat, Nichita Stănescu a intrat în direct la televiziunea română pentru un interviu cu ocazia lansării ultimului volum de poezie. Reporterița, excitată până la Dumnezeu de prezența copleșitoare a interlocutorului și crispată până în Iad de presiunea directului, l-a întrebat pe Nichita ”de unde atâta inspirație ? Atâta profunzime, atâta sensibilitate abstractă, o așa sclipire...” Poetul a așteptat matusalemic finalul discursului elogios dinaintea unei întrebări previzibile, și i-a răspuns pe măsură...

Haide, duduie, tu chiar crezi ce spui ?! Crezi că mă gândeam eu la toate lucrurile astea ?! Niște prostii, duduie, nu mă gândeam la nimic. Pur și simplu, așa mi-a venit... Nu mai căuta semnificații, că nu sunt. Pe-astea le inventați voi...

Momentul antologic a lăsat-o pe reporteriță mută și încurcată, de parcă-o prinsese soțul în pat cu preotul... Transmisia a fost încheiată abrupt și pentru telespectatori, și pentru critici. Ultimii și-au revenit ulterior din șoc, au uitat esența lucrurilor și s-au pus pe mâncat rahat (turcesc) despre adâncimea, subtilitatea și profunzimea poeziei lui Nichita. Trebuie să mănânce și ei o pâine, nu-i așa ?

În realitate, Nichita nu scrie, ci transmite stimuli. A spus-o un critic literar cu adevărat mare - Nicolae Manolescu. N-ai de ce să cauți semnificații într-o pictură abstractă, ci doar sentimente. Senzații. Stări, informație pentru simțuri. Nichita Stănescu reușea - de cele mai multe ori inconștient - să imortalizeze culori, mirosuri, senzații tactile sau pur și simplu stări interioare. Dacă i-ar fi tras cineva o palmă, Nichita reușea din trei versuri fără noimă să te facă să simți cum îți arde obrazul... Durere,plăcere, sau dureri în cot, le simți, sau nu. Ele sunt acolo, și nimic mai mult.

Foaie verde de albastru, mă doare un cal măiastru...

Analizeaz-o p-asta, maestre...

Dispozițiile lui - de cele mai multe ori bahic induse - devin cuvinte înșiruite fără un sens descifrabil, însă haosul scriiturii ascunde o paletă subtilă de senzații. Pun pariu că nici el nu și-a dat seama de chestia asta, până când a închis ochii... N-ai de ce să aberezi volume întregi de analiză pe tema asta. Simți ceva, sau nu simți. N-ai de ce să faci autopsie unui fior...

Din punctul meu de vedere, Nichita Stănescu este mai poet decât Eminescu. Ultimul este filozof, cugetător, vizionar, romantic. Un dezechilibrat în fața propriului geniu, tarat de vicii, propriul său dușman... Faptul că și rimează când așterne gânduri pe hârtie mi se pare aproape derizoriu, în ansamblul operei eminesciene...

Nichita Stănescu, în schimb, este poet. Așa cum Picasso a fost pictor. Am văzut odată o pictură Picasso. Ceva complet abstract, niște ochi, mâini și picioare, într-o ordine pe care numai el o înțelegea, dacă o înțelegea... În rest, mult roșu în diferite nuanțe, pete de culoare și toată încrengătura asta organică aproape scabroasă. În sinea mea, tabloul în sine mi-a inspirat o orgie sexuală, dar n-am spus nimănui să nu creadă oamenii că sunt obsedat... Am mărturisit abia după ce am aflat cum era intitulată opera:  Erotica...
Share On Facebook !