Desigur, ați mai auzit pledoaria asta de câteva sute de ori în ultimul deceniu. De atâtea ori ni s-a spus că trăim greșit, încât am ajuns să percepem adevărul despre noi ca fiind un clișeu literar. Dincolo de procedee literare, suntem infecți. Și ce e cel mai trist, suntem armonizați cu noi înșine...
Omorâm puii de focă, lovindu-i cu un levier în cap, să nu le stricăm blana. Măcelărim delfinii în Danemarca, doar pentru a ne demonstra bărbăția. Mâncăm creier de maimuță, decalotată pe viu cu o daltă și un ciocan, în restaurante exclusiviste. Cruzimea înseamnă rafinament. Aristocrație, hrănită cu pește proaspăt, perpelit de viu pe plita încinsă. Nici măcar nu ne mai dăm seama când suntem oribili...
În Spania, oamenii sunt amabili, calzi și primitori, așa cum ne place nouă românilor să ne pretindem... Spaniolii zâmbesc tot timpul, dacă nu găsești o stradă te duc de mână până la destinație, sunt romantici și cred în Dumnezeu. În weekend, torturează un taur mai ceva decât pe ipoteticul Iisus. Mântuitor s-a ales cu trei cuie. Un taur spaniol este împuns de vreo douăsprezece ori, înainte să-i fie secționată jugulara cu o sabie. Totul, pentru amuzamentul oamenilor despre care vorbeam mai devreme... În tribune, spaniolii romantici și amabili răcnesc oleuri, la fiecare suliță înfiptă în carnea animalului. Cruzimea reprezintă tradiție și noblețe. Arena vibrează, în timp ce animalul chinuit își dă ultima suflare într-o baltă de sânge... Un spectacol grotesc, pe care spaniolii îl iau acasă ca pe o piesă de teatru. Nu vorbim aici despre amuzamentul câtorva dezaxați, ci despre un ”sport” național. O tradiție cu care spaniolii se mândresc ! Pur și simpul, nu pot să înțeleg de ce suntem așa...
Zilele trecute am văzut un film cu un toreador învins. O excepție care confirmă regula mizerabilă după care înțelegem să ne stăpânim Planeta. Animalul a reușit să-l surprindă pe călău într-un moment de aroganță, și l-a străpuns. Cornul i-a intrat prin gât și i-a ieșit prin gură. O priveliște sublimă, pentru mine. Am revăzut scena de câteva ori, cu multă plăcere, continuând să mănânc salata de vinete, fără nicio problemă. M-au dezamăgit doar pătrățelele de cenzură, pentru firile mai nevricoase. Aș fi vrut să văd cum țâșnește sângele, vroiam să-l aud pe criminal urlând. Vroiam să știu că suferă, hrănindu-mi apetitul vindicativ.
Apoi, atârnat de fălci ca pe un cârlig de măcelărie, toreadorul a măturat arena în vaitele publicului. Brusc, umanitatea și-a regăsit sensibilitatea. L-au salvat matadorii, așa cum se întâmplă de fiecare dată când animalul pare să triumfe. În realitate, lupta nu este nici măcar o secundă egală. E vorba doar de cruzime camuflată în luptă bărbătească. Un taur, împotriva mulțimii. Nicio urmă de noblețe.
Pentru mine, povestea are un final trist: toreadorul a scăpat. Mi-aș fi dorit să moară. Aș fi vrut să stiu că la căpătâiul lui își frâng mâinile părinții, soția și copii lui, rugându-se fierbinte și zadarnic la Dumnezeul care ne-a dat drumul în lume... Am căutat apoi filme cu toreadori omorâți, pentru a-mi satisface într-un fel setea de echitate. Am găsit puține, pentru că lucrurile drepte se întâmplă rar...
Suferința umană aproape a încetat să-mi mai trezească senzații. Mă sperie oarecum starea asta, probabil vecină cu patologicul, dar intenționez s-o cultiv pe mai departe. Sensibilitatea, compasiunea sau respectul pentru ceea ce ne înconjoară au devenit anomalii comportamentale la Homo Sapiens...
Nu pot să văd un animal călcat de mașină, nu suport să văd un țăran bătând un cal. Aș putea să-l omor cu mâna mea, dacă aș știi că nu trebuie să suport consecințe. Nu pot nici măcar să mă gândesc la cât de nemernici suntem, când punem pe Youtube filme cu câini aruncați de pe pod, eviscerați, schingiuiți sau măcelăriți, dintr-un amuzament pe care nu pot să-l înțeleg. Nu pot să-l accept. Să ne ia dracul. Am ajuns să urăsc ceea ce sunt, ca specie. Fără metaforă.
Postări
