De ce i-am dat ”Like” lui Gigi Becali...

Becali nu s-a îmbogățit făcând afaceri cu Statul. Poate a prins și el o ciozvârtă cu terenurile MAPN-ului, însă cea mai mare parte din avere a făcut-o legal. Literar cinstit, adicătălea... Când a fost la stână (unde, apropo, se muncește !), cănd a cărat cărămizi de telemea împăturite în ”Sportul” pentru de-alde Hagi, când a cumpărat ieftin și a vândut scump, când a speculat, valorificat sau multiplicat - Gerge Becali, zis Gigi - și-a făcut averea pe barba lui, nu neapărat pe seama noastră. Pe Becali nu-l simți în buzunar. Între șmecherii de lojă ai fotbalului românesc, nu cunoaștem mulți cu ”CV”-ul ăsta. De exemplu, domnul Iancu de la Timișoara e cult. Are vorbele la dânsul, e și golan, poartă și cravată. E ferm sau are cojones. Sare și calul dacă e sau nu cazul, știe o mulțime de cuvinte, a citit cărți și posedă - întotdeauna ! - adevărul absolut...  Aparent, o viță superioară unui cioban machidon. Și totuși, domnul Marian Iancu îmi dă o senzație în plus. Un fior în TVA, pe toate bonurile de supermarket... Sunt curios, câți ”domni Iancu” mai sunt în România ?...
Nu foarte mulți - ca stil și oratorie, mulți ca rețetă a succesului...
De Porumboiu nu zic nimic. Eu l-am văzut la televizor, în direct, plantând o pădure. Cu voluntari mulți, cu lopeți și tricouri tip, Porumboiu planta copaci, cât se vedea orizontul operatorului. Mulți-mulți...puieți. A fost prima dată în viața mea când am văzut cum se plantează o pădure, nu cum se taie ! A transmis Realitatea în direct și vocea lui Tatulici mă convingea că e pe bune... Puiul ăla de codru imberb mi-a dat lacrimile, gen...că tot se poartă...
De atunci, am dat și eu jos pălăria pentru țărănoiul școlit Porumboiu și am încheiat paranteza.
George Becali, că despre el era vorba, face parte dintr-un soi digerabil, chiar dacă a crescut pe coclauri și o ia, de cele mai multe ori, tot pe acolo... Tot el mă amuză aproape în fiecare zi. Ce zice, face sau ce gândește el va fi tot timpul subiect de presă. E primul pe toate site-urile de sport, aproape în fiecare zi.Sau oră... Pentru că tot noi citim, ascultăm, vedem, comentăm și alimentăm mai departe personajul Becali. Îl cerem și-l primim, pentru că-l merităm. Pe mine, Becali mă amuză cel puțin de două ori pe săptămână. Desigur, așa v-ați dat seama toți că nu sunt stelist. Mă gândesc uneori că există suporteri fanatici ai Stelei care iau calmante din cauza lui... De niște ani !
E credincios și mincinos și fariseu. E generos și profitor...
Becali e alb și negru, nu e nici alb, nici negru și e tot timpul caricatural. E simpatic de haios, uneori și când e maxim de mârlan, e amuzant și pur și simplu. Oamenii îl plac, îl simpatizează, că de-aia ni-l dați - voi jurnaliștii - toată ziua, peste tot. Poporul îl iubește ca pe nebunul satului. Dacă l-ar vota toți țăranii care i-au lustruit dreapta de-a lungul anilor, prin țara asta, Gigi ar ieși președinte detașat.
Apropo, a făcut și Becali două brazde de case. Mai mici, mai cotețe. Vorba românului - le-a dat, nu le-a luat, ca apa... Cum necum, le-a făcut el, pe banii lui pentru niște unii fără case. În aceeași perioadă, statul român nu-și permitea luxul, după inundații... El și-a permis. A scos din balot niște teancuri, a plătit niște oameni, a cumpărat niște mărfuri, a pus niște mistrii și i-a dat peste bot guvernului, cu g mic. Mi se pare o ispravă destul de serioasă pentru un cioban.
Tot cioban e și la Steaua, unde nu e stână. De fapt, n-ar trebui să fie, dar el nu vrea să înțeleagă asta. Oile, oi, fotbaliștii fotbaliști. Stână...stea. Nu merge. Ăla care a scris ”Miorița” era beat sau cretin. Gigi e la stână, se vede, și se simte iscusit.  Acum, de când Steaua joacă pe toate miriștile, se îndeplinesc și criteriile geografice ale transhumanței. Vara, cu turmele la păscut în Ghencea, iarna cu caravana prin împărăție, unde e mai ieftină gazda... Șef de turmă, nea Gigi. Dictonul lui (unul dintre numeroasele) ar trebui să fie
”Sunt deștept și dacă nu sunt, mă fac !”
Cum păstorește la Steaua este degradant, nu amuzant. Totuși, acolo vorbim de istorie. Gigi, ești praf la afacerea asta, las-o Dumnezeului !!
George Becali crede că prinde din mers orice, și de-aia se pricepe. Toți îl aprobă. Știe că-l duce mintea, dar crede că-l duce mai mult decât e cazul. În jurul lui mănâncă plăcinte dobrogene multe personaje spilcuite și  toate urmează o coregrafie zilnică să-i arate lui Gigi cine este Sfinxul, pupându-i inelul cu ghilimele. În jurul lui George Becali zis Gigi se țese un Univers în care el este un fel de trimis al Domnului, sau cel puțin un preferat. Lui Gigi îi place vorba dulce. Face bine la ten, se simte bine în oglindă și asta contează. Chiar dacă îl costă scump la buzunare.  Gigi hrănește gurile care îi cântă dulce și fals. Viața lui e un musical lăutăresc pe Trinitas, în formă glorios-pioasă. Pentru cine are bani, e tentant ca o bomboană fondantă universul lui Gigi și duce la ce-a avut Ceaușescu. Un portofel de paranoia și multe gloanețe la zid. Într-un fel, săracul de el... 
E greu și pentru un Marian Iancu să-și păstreze capul pe umeri într-un palat ca ăla cu Isus bătut în cuie. Becali are oi la palat. E bine și rău că le are...
Să nu mă înțelegeți ”stelist”...
Nu i-am ridicat o statuie lui Gigi, George, domnul sau cum vreți să-i spuneți Becali... Pur și simplu, cred că dacă n-ar fi el, lumea ar fi puțin mai plictisitoare. Și asta e imens. Nu sunt vreun fan, dar nici nu mi se pare normal să-l înșurubăm în nisip și să-l luăm la țintă...
Atât.
Să zicem că n-am chef de încheieri cu tîlc. Poza, n-are nicio legătură...

---

Greuceanu

Zilele trecute mi-a intrat în casă prima muscă pe 2011. Mai mare decât o musculiță de oțet și mai mică decât sora ei puturoasă – musca de bălegar. O lighioană de talie medie, fără pedigree. M-a bâzâit enervant prin toate camerele și chiar dacă am încercat insinctiv și semi-conștient s-o prind, a reușit să mă ”dribleze” cu ușurință de fiecare dată... Nu-mi dau seama cum reușește musca să evite un căuș de palmă cu atâta ușurință. Nu zboară nici cu precizie de colibri, n-are nici viteză și face și zgomot... Chiar dacă pare pradă sigură la prima vedere, insecta asta nepopulară se descurcă de minune în secolul XXI. Evident, mai bine decât noi...

Apoi, a devenit o constantă a vieții mele casnice. Câtă vreme am manevrat mouse-ul, s-a plimbat mândră pe mâna mea, scărpinându-se impasibilă după ceafă. Și-a găsit timp, din când în când, să-mi lase o vagă senzație că ar vrea să-mi intre în gură, am simțit-o prin păr sau m-a sfidat cu un zig-zag de Zorro pe ecranul monitorului. Apoi, mi-am dat seama că vine după mine peste tot ! Eu am mâncat în bucătărie, ea m-a așteptat cuminte pe faianță, curățându-și labele. Apoi, în sufragerie – când pe masă, când pe mine, când pe monitor. Când m-am trezit dimineața, era cu mine în dormitor... După două zile, m-am obișnuit cu ea și am botezat-o Greuceanu...

A fost suficient să-i găsesc un nume, și toate s-au schimbat. Pur și simplu am asimilat-o ca pe un membru al familiei. Am avut grijă să mă uit unde mă așez, să nu fac mișcări prea largi și să-i las ușile deschise prin casă, în caz că are chef să survoleze împrejurimile. A treia zi i-am pus nișe zacuscă pe un șervețel, în sufragerie... Eu pe computer, Greuceanu la masă. A mâncat cu poftă, i-am urat să-i fie de bine...

Astăzi a dispărut Greuceanu ! Probabil am uitat un geam deschis, a dat o raită pe-afară și n-a mai găsit drumul spre casă. Am căutat-o peste tot, am ascultat atent, poate îi prind bâzâitul pe undeva, am întrebat păianjenii prin colțurile camerelor să văd dacă nu s-a întâmplat vreo nenorocire... Nimic ! Nici urmă de Greuceanu ! Sunt disperat ! Astăzi o să lipesc un afiș prin cartier, poate am noroc și-o găsește vreun vecin... Dacă o vedeți pe undeva, să știți că-i place zacusca și răspunde la numele de Greuceanu. Vă rog, ajutați-mă !

---

Leca Vasile

Leca Vasile, cetățean fruntaș, notar în comuna Făurei. Un nume dintr-o statistică... Pentru cei mai mulți dintre noi, un subiect neinteresant și un motiv de ”skip”. Pentru tata, o veritabilă biblie a moralității... Ambele extreme sunt dăunătoare în 2011, dar asta era o paranteză (doar) pentru el...


Leca Vasile a fost străbunicul meu. L-am cunoscut foarte târziu, când eu eram prea mic să-l asimilez și el era prea bătrân pentru a mă fascina... Un bărbat ursuz și tăcut, după toate aparențele, mai mult plângând în ultimii ani de viață... Nu-mi plăcea să mă pupe, nu-mi plăcea mirosul de vechi, nu mi-a plăcut să-l văd doborât de vreme, în așteptarea morții. Știți cum sunt bătrânii, așa că vă dați seama cum sunt ”foarte bătrânii”... Totuși, din sutele de povești fascinante în primă audiție (și exasperante prin repetiție) povestite de tata și nu numai, Leca Vasile a fost un bărbat dat dracului... Franc, un model de urmat. Aproape utopic...

În Al II-lea Război Mondial, pe vremea când România întorcea armele ca o târfă împotriva Reich-ului aliat, în comuna Făurei erau găzduiți de ceva vreme ofițerii germani. În casele românilor. Cantonată în apropierea localității, armata prusacă era un exemplu de civilizație și rigurozitate pentru care noi, ca nație, n-am putea să ne facem vinovați nici într-o mie de ani de exercițiu... Ofițerii Reich-ului erau cazați privilegiat în casele țăranilor mai răsăriți, care - prin natura lor ospitalieră pe vremea aia - îi tratau ca pe rude apropiate... Nemții n-au fost intruși aici, n-au furat ceasuri și nu ne-au violat femeile. Ne-au învățat în schimb ce înseamnă igiena, politețea, rigurozitatea și punctualitatea. Din păcate, n-am ținut minte nimic din scurta şi perfida noastră alianță cu Germania...

Unul dintre ”răsăriții” comunei era Leca Vasile. Un tip de o verticalitate enervantă, obsedat de etică, bolnav de cinste și suferind de omenie. Știa carte, nu vorbea prea mult, zâmbea și mai rar, dar avea un cuvânt de spus în comunitate - cu efect de lege - tocmai pentru că i-ar fi fost imposibil să se abată de la adevăr... Oricare adevăr... Oamenii știau asta și-l respectau, veneau să-i ceară ajutorul sau pur și simplu să-i medieze în cine știe ce conflict sătesc. Din aceeași cauză, în casa lui Leca Vasile era găzduit ditamai ofițerul german superior, asimilat rapid de familie ca un fel de frate vitreg de peste mări și țări. Mâncau la aceeași masă, aceleași bucate. Conversau, gustau țuica sau beau din ea până îi cuprindea somnul, la fel, neamț sau român...
Apoi au venit rușii...

Regele Mihai a abdicat repejor, a dansat cazacioc pe masă cu oficialitățile de la Moscova, și-a luat vagoanele cu patrimoniu și s-a cărat rapid... Ca bonus, l-a oferit rușilor și pe Antonescu - lucru pentru care (permiteți-mi o paranteză) n-o să-l iert niciodată pe clăpăugul ăla penibil...

Obligată să se retragă precipitat, armata germană a părăsit în mai puțin de 24 de ore Făureiul, lăsând în urmă prieteni români, ibovnice sau prunci fragezi cu ochii albaștri... N-au reușit să fugă toți pentru că rușii veneau cu ”vânt din pupa” călare pe tancurile T-34. ”Davai ceas, davai nevastă”...  Unii nemți au rămas în urmă și au fost prinși. Cei mai mulți au ajuns la minele de plumb de la Kolîma, unde au murit încet și chinuit, alții au fost executați pe loc. Rușii nu sunt germani, așa cum românii nu sunt germani...
Ofițerul neamț găzduit de Leca Vasile n-a apucat să fugă. Habar n-am de ce... Pur și simplu când au ajuns rușii la Făurei era ascuns într-o șură din sat, acoperit cu fân și cu inima bătându-i să-i sară din piept. Au răscolit ”ivanii” după prusaci, au scotocit prin casele românilor, apoi și-au așezat tabăra în același loc unde fusese cantonată cu două zile mai devreme armata germană... Ofițerii ruși au fost găzduiți în aceleași odăi în care dormiseră superiorii germani, c-așa e-n viață...

Leca Vasile a primit din nou un ofițer superior. Rusul a fost asimilat rapid de familie, tratat ca atare, și dacă n-ar fi fost altă limbă și altul apetitul pentru țuica noastră de bărăgan, nici nu ți-ai fi dat seama că s-a schimbat oaspetele... În tot timpul ăsta, tolomacul de german rămas în urmă a stat ascuns cu săptămânile prin beciuri și pătule, fiind hrănit pe furiș de Leca Vasile și de săteni. Dacă te prindeau rușii că adăpostești un inamic hitlerist, în cel mai bun caz erai executat pe loc. Dacă aveai ghinionul să pici pe mâna NKVD-ului - poliția politică a lui Stalin - nu-ți rămânea decât să te rogi la Divinitate să crăpi, după multe ore de tortură. Cetățenii din Făurei și-au asumat riscul și l-au hrănit pe neamț, l-au adăpostit și au așteptat să pice de undeva o soluție...
Apoi, într-o noapte, Leca Vasile s-a îmbătat cu rusul și i-a spus... I-a mărturisit că satul ascunde un neamț, i-a spus povestea lui și l-a lăsat să judece... Rusul nu mai era de mult un străin cantonat în Făurei... Ospitalitatea și charisma afurisitului de român l-au dat gata... Leca Vasile l-a pus să jure că dacă o să-l împuște pe german, atunci să-l împuște și pe el, primul... Și a venit cu neamțul de mână...

Culmea, pe bolșevic îl chema Serghei. Un clișeu de nume rusesc, dar mi l-au confirmat trei persoane...  L-a adus Leca Vasile de mână pe neamț și l-a pus față în față cu rusul... Apoi s-a pus între ei și a cerut primul glonț. N-a fost să fie, pentru că Serghei era om, sau îl omenise prea bine Leca Vasile. Era un fel de fiu, așa cum era și neamțul ascuns în pătul... Omenia se ridica pe vremea aia dincolo de ideologii, războaie sau interese... A strans din dinți Serghei și i-a strâns mâna neamțului...
Nu doar că l-a iertat și nu l-a dat pe mâna NKVD-ului, dar Serghei s-a ocupat personal de evadarea prusacului, ca în filme. I-a făcut rost de o uniformă rusească, i-a dat documente false, o mașină și un șofer care să-l ducă până la granița de război, de unde prusacul a fugit la ai lui, în siguranță... Și-au riscat toți pielea. Leca Vasile, Serghei și șoferul... Pentru un om, în virtutea calității de om...

La mulți ani după terminarea războiului, Leca Vasile a primit de la poștașul din Făurei o scrisoare ticsită de timbre... Îi scrisese neamțul... Ajutat de ruși, fugise noaptea printr-un câmp minat, apoi aproape l-au împușcat ai lui, a dat un milion de explicații și într-un final a scăpat... Acum, după niște ani, neamțul avea o nevastă și doi copii, o viață senină și un viitor... Acum, germanul îi scria o scrisoare cu lacrimi de recunoștință lui Leca Vasile, într-una din puținele povești cu happy-end din Al II-lea Război Mondial... Eroul principal ?... Leca Vasile. Cetățean fruntaș, notar în comuna Făurei...

O poveste adevărată... În prezent, o expresie arhaică și estompată, ca o poveste de război... Un nume dintr-o statistică...

---

Dom' Petrică

Dom' Petrică era un pensionar stilat. Demodat de pedant, tot timpul cu ochelarii pe nas, cărunt, înalt și slab, omul nu ridica vocea niciodată. Trebuia să te concentrezi uneori să-ți dai seama ce spune, pentru că valsa vocalele numai pe ton jos și studiat. Ați văzut cum vorbesc lorzii prin filmele britanice ?... Cam așa vorbea dom' Petrică, numai că în limba română. Pun pariu că mulți dintre noi habar n-au că poate fi folosit în așa mod vocabularul. Eu am descoperit norocos pe la vreo 10 ani latura lui aristocratică. Cu dom' Petrică...
Împreună cu alți pensionari, dom' Petrică juca șah toată ziua într-un părculeț verde asediat de blocuri. Pe o masă de ciment, cu mozaic din faianță, un grup de bătrâni amesteca de dimineața până noaptea piese de fildeș. Albe și negre...

De multe ori stăteam cu orele să-i văd cum joacă și mai ales să le ascult comentariile. Dom' Petrică mă făcea să râd de fiecare dată, chiar dacă nu spunea decât ”Ooo, daa, desigur !...”, la fiecare mutare greșită de-a adversarului. Juca cel mai bine dintre toți și chiar dacă mai lua bătaie, era greu să-l vezi scos de la masă. Când se întâmpla, exclama entuziast ”formidabil !”... Mă uitam la joc fără să comentez, de frică să nu fiu alungat din casta jucătorilor... Erau destul de morocănoși bătrânii și dacă-i scoteai din ale lor, riscai să te trimită la fotbal. Mai puțin dom' Petrică. El era tot timpul jovial, pentru că oricum, era tot timpul la masă...

Din cauza lui dom' Petrică mi-am luat o carte de șah și am învățat deschiderea siciliană...

Apoi, într-o zi oarecare, dom' Petrică m-a invitat la joc. Așa, din senin, după ce tocmai rulase de vreo două ori adversarii. N-aveți idee cum îmi tremurau mâinile pe pioni ! Eu, să joc o partidă cu dom' Petrică ?! Dacă astăzi m-ar invita Obama la golf n-aș fi nici pe sfert impresionat de invitație pe cât am fost atunci... Față în față cu dom' Petrică, pe tabla de șah. Eu, cu albele...

Am jucat atent fiecare mișcare și m-am concentrat în special la defensivă. Deschidere prevăzătoare cu nebun și cal. Apoi, rocadă mică... mă gândeam în șapte direcții și nu mutam până nu plimbam ochii pe toată tabla. Ceilalți pensionari ne-au înconjurat cu interes amuzat și deveniseră brusc, chibiții mei. Eram pe cai mari - jucam șah cu dom' Petrică și mă pricopsisem ad-hoc și cu o galerie pe cinste...

Desigur, am mâncat bătaie. Rapid... Pur și simplu, m-a făcut praf. Apoi, mi-a acordat revanșa și m-a bătut din nou. Și încă odată... Chiar dacă începeam bine, reușeam niște artificii tactice sau câștigam vreun pion, invariabil mă grăbeam undeva și pierdeam regina. Sau turele, nebunii, caii și apoi regina... N-am mai vrut să ies de la masă, enervat până la Dumnezeu de așa umilință și ceilalți pensionari au acceptat să rămână galerie, așteptând să-l bat, măcar odată !

”Dom' Petrică, tot te bate copilul ăsta până la urmă și te face de râs, ascultă-mă ce zic !”, auzeam după fiecare înfrângere în jurul meu, și parcă prindeam aripi...

Hai să mai facem una ! Joc eu cu negrele !

Am jucat cu dom' Petrică șah toată ziua. Încet-încet, galeria mea de pensionari s-a rarefiat discret, apoi s-a evaporat la căderea nopții. (Prea) târziu le mulțumesc acum pentru încredere, chiar dacă nu mai e niciunul pe-aici să citească. Au așteptat câteva ore bune să câștig o partidă... Nu l-am bătut niciodată pe dom' Petrică... Am fost de câteva ori la un pas, am ratat chiar o lovitură de grație, dar n-am reușit să câștig. Dincolo de miezul nopții am rămas eu, dom' Petrică și treizeci și două de piese, albe și negre. Am jucat șah până m-a găsit mama, noaptea târziu și m-a dus aproape în șuturi acasă... Mă căutase pe toate maidanele, mai avea puțin și chema poliția, dar la șah cu pensionarii nu-i trecuse prin cap să verifice... Cui i-ar fi trecut ?!...

Dom' Petrică nu mai e de mult, săracul. Nici el și nici eleganța lui cu sonoritate de gramofon... Ziua în care n-am reușit să-l bat la șah n-o s-o uit niciodată. Dom' Petrică mi-a acordat răbdător revanșă după revanșă, la infinit, pentru că nu era cavaleresc să facă altfel... A jucat cinstit, fără să mă lase să câștig și m-a învățat în ziua aia o grămadă de mutări inteligente... Mi-a spus să joc tot timpul cu albele, pentru că mi se potrivesc. Nu știu cât am băgat la cap sau cât mai țin minte... Au trecut vreo douăzeci de ani de atunci, însă tabla de șah o văd și astăzi în fața ochilor... Pe dom' Petrică mai greu... Figura lui de om bun s-a păstrat mai mult ca o senzație și mai puțin într-o formă... La fel, stilul lui aristocratic de a valsa cuvintele... Nici nu-mi dau seama ce e mai ciudat. Că-mi amintesc de dom' Petrică, sau că abia îmi mai aduc aminte de el ?...

---

Femeia, pe bune...

Sunt de acord cu sintagma ”toate femeile sunt frumoase”. Nu e un compliment de sezon. Pur și simplu, uitați-vă la noi, bărbații, prin comparație. Niște barbari. Avem păr pe piept, chelim din tinerețe și facem burtă din adolescență... Cei mai mulți dintre masculi au eleganța unui hipopotam mahmur, după o cină cu fructe fermentate... Ați văzut reclamele la bere ?... Sunt odioase, dar nu sunt departe de realitate. Să fim sinceri cu noi. Vă imaginați o lume fără tocuri ?... Eu nu. Fără șuvițe de păr aranjate teatral, cu capul înclinat într-o parte...Fără parfumuri și piele fină ? Fără manipulare dulce, fără toane, fără manichiură french și lipstic cu aromă de zmeură ? Fără indecizie la cumpărături, fără farduri și glezne subțiri... O lume seacă. Dacă toate astea ar dispărea - să zicem - joi, eu vreau să fiu mort și îngropat vineri dimineața... Ați văzut cât de frumoase sunt mamele ? Gândiți-vă la mamele voastre și încercați să vă imaginați ceva mai frumos...Nu există. Așa cum nu există frumusețe masculină. E o contradicție în termeni ! Bărbații socotiți ”frumoși” au sigur o latură feminină. Se cheamă metrosexuali, nu bărbați. Când râde unul de-al nostru, cel mult te face să râzi. O femeie te topește cu un singur zâmbet, și cu o privire pe sub sprâncene te bagă în pământ. Arătați-mi ceva mai puternic pe lume ! Pur și simplu, mi-ar fi groază să-mi imaginez o planetă fără femei. O lume fără inspirație artistică, fără tandrețe. . Fără flirt. Fără pasiune. Fără forme rotunde. Iadul ar putea să fie foarte bine un Paradis fără femei... Doar noi bărbații, un ocean cu hamei și o veșnicie să căutăm un sens în toată povestea...

---

Întâlnire cu Dumnezeu...

Astăzi m-am ciocnit de Dumnezeu... N-am planificat nimic, n-am prevăzut momentul, nu mă așteptam sub nicio formă la o așa confruntare... M-a surprins întîlnirea, așa cum niciodată în viață n-am fost în stare să anticipez ce urmează. M-am lovit de Dumnezeu la fix... Pur și simplu, ne-am izbit în mulțime accidental, dacă acceptați ideea că există accidente. O idee pe care am învățat de la Dumnezeu să nu o accept...

Pentru o secundă am înghețat, căutând formula de politețe pe care nu știam sigur dacă o datorez... I-am cerut iertare pentru neatenție, deși nu mă simțeam altfel decât bine intenționat și nici nu credeam că e cazul să mă scuz, deși tot timpul e cazul... A râs cu poftă, de parcă I-am spus cea mai bună glumă listată vreodată pe Google...

Dumnezeu râde tot timpul, ca un zmintit !

Râde cu poftă la fiecare poantă, râde cu noi sau de noi, râde în hohote când se uită la El și la opera Lui. Dumnezeu râde când doarme pentru că ne visează frumos... Pur și simplu n-ai putea să ștergi zâmbetul de pe fața Lui abstractă nici cu o radieră chinezească din latex cu aromă de trandafir...

Dumnezeu a inventat trandafirii... Albi, roșii sau roz...

Dumnezeu e haios...

Înainte să apuc să spun ceva, mi-a ferecat cuvintele cu un deget dumnezeiesc apăsat pe buzele mele impertinente...M-a pufnit râsul, pentru că Dumnezeu nu e nici autoritar, nici formalist... E suficient să te uiți în jur, și-o să-ți dai seama că poți să râzi în hohote, fără motiv... Am încercat să-I spun ceva, dar mi-am dat seama că n-are niciun rost. Le-a auzit pe toate oricum și nu-ți trebuie glas să te faci auzit când vorbești cu El. Pur și simplu, e suficient să te gândești... Dumnezeu știe tot și tot ce știe îl face să râdă... Uneori amar, amărui, dulce sau vesel. În hohote, ascuns în perdele de cer sau pe furiș... Nu știu. Lucrarea Lui, treaba Lui...

Am plecat împreună să bem o cafea pe care El a inventat-o într-una din cele șapte zile... Pardon... șase zile, pentru că în cea de-a șaptea S-a odihnit. L-am întrebat de ce are nevoie Dumnezeu de odihnă și mi-a răspuns fără cuvinte într-un un hohot de râs... Am încercat să mă uit în ochii Lui, dar m-am surprins ascunzându-mă inutil... Dumnezeu vede tot și tot ce vede i se reflectă în ochi... L-am întrebat de ce are ochi, mi-a răspuns că nu are nevoie.... Degeaba îți arunci privirea oriunde altundeva... Oricum îl găsești...

Dumnezeu a făcut pământul și cerul, soarele, luna și stelele și pe noi din stele, soare și lună... Întreabă-L de ce, și-o să-ți răspundă cu un hohot de râs...

Apoi am tăcut. Eu nu puteam să spun nimic, El n-avea de ce...

”Bună cafeaua”, mă gândeam fără cuvinte, și Dumnezeu mi-a răspuns cu un zâmbet pe care scria ”Mulțumesc !”... ”Nu-mi permit să mă gândesc mai departe”, i-am spus... ”Eu îți permit orice, așa că poți să te gândești unde vrei !”, mi-a șoptit într-un hohot de râs...

Dacă tot e aici, ce-aș putea să-L întreb ?, mi-am spus în sinea mea, deși era oricum sinea Lui... N-am știut de unde să încep... M-am gândit pe ascuns, conștient că n-am unde să mă ascund... A zâmbit subtil, lăsându-mi senzația că sunt doar eu și gândurile mele, deși era doar El și creația Lui. Aproape L-am crezut că nu știe... Privea atât de fascinat frumusețea răsăritului pictat în vitrine, de parcă nu făcuse El nici răsăritul, nici vitrinele... M-am uitat și eu să văd la ce se uită... Se uita la tot și la toate, zâmbind...

Atunci când nu râde, Dumnezeu zâmbește... 

Am zâmbit și eu, de parcă am înțeles toate răspunsurile. Apoi mi-am dat seama că nu sunt decât eu... Am visat, sau abia acum încep să visez ?...

---

Copilărie

Din suflet, mulţumesc fluturilor galbeni de mai, plecaţi acum în Paradis, rândunelei de pe verandă şi bătrânului cireş amar întors de mult în liniştea glodului... Mulţumesc vântului complice din streaşini, mirosului sfânt de carte veche şi podului fierbinte, încărcat de comori... Mulţumesc fiecărui necuvântător întors în ţărână şi lacrimilor pierdute în glod... Mulţumesc muşcăturii de viespe şi genunchilor veşnic zdreliţi, mulţumesc micii ferestre din spate şi merelor coapte pe foc, sacului alb din nopţi de colind şi fericirii dumnezeieşti din fiecare covrig căpătat....din fiecare nucă... ...din fiecare ou găsit în cuibar... Mulţumesc Ingerului meu Păzitor şi Sfântului Ispirescu pentru poveştile lui minunate, lui Iancu Jianu, Dumas şi Cavalerilor Mesei Rotunde, lui Stan Păţitul, Păcală, Harap-Alb şi Micului Prinţ... Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a lăsat să cred în El şi celor ce au făcut ca acum să pot să spun Mulţumesc...

 (Oblique Magazin - septembrie, 2006)

---

Spre altă finalizare, sexual adică care este...

Astăzi am găsit în cutia de scrisori un fluturaș strident care mă invita la un salon de masaj erotic... Inimioare, fundal roz, steluțe și o hartă imposibilă, plus fotografia ”îmbietoare”. O invitație la salon de masaj erotic în cutia de scrisori ?!...Înțeleg, s-o lași sub ștergătorul vreunui BMW parcat la Belaggio sau în geamul unui Hummer cu numere de State, dar în cutia de scrisori ?!... O fi primit un fluturaș de-ăsta și doamna Leckter de la trei ?... ”Vino în paradisul plăcerilor”...

Îmi pare rău că am aruncat capodopera, că v-o arătam aici. Așa, s-o descriu puțin...

Ca ilustrație, pe față era o fotografie, presupun, cu rol de advertising... Două dudui mai rotunjoare (să nu zic grase unse) îl călăreau cu însuflețire pe un amărât de 60 de kile în chiloți și cu ciorapi negri în picioare. El, întins pe burtă, ele deasupra, sanky, îl masau. Erotic, adică... Ziceai că vor să-i fure un rinichi. Stăteau așa, cambrate să li se mai întindă pieile, de ziceai că se rup de la mijloc și aveau toate patru mâinile înfipte în amărâtul ăla... El, nu știu dacă era viu, că în fotografie nu părea să miște. Ele își ascunseseră fețele în păr, dar nu reușiseră același lucru și cu celulita care evada glorios dintre harnașamente - ciorapi port-jartieră - desigur - negri, niște pantofi de lac cu toc cui (trebuia să menționez ?), trei colăcei pe șolduri și niște pulpe foarte generoase. Nu purtau chiloți, așa că aveau aplicate niște steluțe de cenzură în zonele ”anume”, de parcă restul fotografiei era pudic și mai erau de acoperit doar două puncte... Imaginea mi-a inspirat o scenă din filmul Dracula, dar o variantă în regia lui Sergiu Nicolaescu la bătrânețe... Contesele supraponderale sug sângele poporului. Toată minunăția asta se întâmpla pe un pat cu lenjerie roșie, cu niște oglinzi mari, (n-am văzut în viața mea mai multe clișee sexuale decât pe fluturașul ăsta !) și - desigur - cu mențiunea în josul imaginii, - fotografie autentică - ... Aș fi fost foarte dezamăgit să nu fie așa. Măcar au decența să ne arate realitatea...

Cel mai tare mi s-a părut totuși sloganul. De departe...

”Vino in paradisul plăcerilor !...Cu noi o să descoperi și alte genuri de finalizare !”

...m-am gândit puțin... Eu vreau să descopăr alte genuri de finalizare ? Nu mai sunt mulțumit cu astea vechi ?... Sunt depășit de trenduri ?... E timpul să schimb ceva, în afară de mobilă ?...

La dracu', nici nu știam că există mai multe feluri de finalizare, dar să le mai și descopăr ! Omul, cât trăiește învață și din cutia de scrisori ! Brusc, mesajul promoțional al fluturașului devenea - dacă nu interesant - cel puțin palpitant ! Noi orizonturi ! Cu toată curiozitatea mea bolnavă, recunosc, n-aș vrea să aflu nimic nou de la duduile alea din fotografie. M-am speriat de dânsele... Din ce am dedus, cu ele descoperi ultima și suprema finalizare, și dup-aia te mănâncă. Invitația lor arată ca o chemare la safari, nu la sex. Și tu ești zebra.

Nu înțeleg, e ticsit orașul de reclame la bordeluțe d-astea clandestine...e chiar atât de mare cererea ?!...

---

Cât costă o urare de bine...

Nu, nu...nu e nicio metaforă leșinată, e pe bune. Urările de bine pot fi evaluate cu precizie în bani. Poți să le faci preț. Chiar dacă teoretic par nobile manifestări pro bono, în realitate multe din ”toate cele bune” pe care le auzim depind de o anumită sumă pe care trebuie s-o plătim . Nu toate, dar cele mai multe da. Un exemplu caraghios ar fi cele pe care le primești sms de Sărbători - și care în mare majoritate nu fac nici două parale... Sunt atât de ieftine, încât trebuie să dai bani să le faci...
Urările primite de la familie fac toți banii dar plictisesc, implacabil. Le auzi de zece ori, una după alta, ca un fel de picătură chinezească de bine. Le știi pe absolut toate, de când erai mic și suficient de mare cât să localizezi niște date în calendar. Toate formulele, toate cererile, toată sănătatea și tot norocul... Paște, Crăciun, ziua mea, ziua lui... Asculți în mare parte absent și nu reușești decât să răspunzi cu alte urări-clișeu, chiar dacă simți din suflet ce spui, dar te plictisești ascultându-te... Poți să ghicești cu precizie cam cât costă o urare de bine, după ton și conținut, după conjunctură, dată sau situație economică. În funcție de cât de mult îi lași șpagă unuia care lucrează în servicii - de exemplu - o să varieze și formula standard de mulțumire. Să luăm un chelner de pe litoral...ba nu... să luăm tot un ”prieten” de-al meu - un taximestrist :)

Studiu de caz ?...

Dacă - să zicem ...

Cursa face 10 RON și tu lași 11, primești de la taximetrist mulțumirea standard, fără urare. Dacă urezi tu ceva la plecare, s-ar putea să răspundă identic, dar în general nu se mai obosesc... Deci, la 1 RON primești doar politețe. O urare de bine face mai mult de 1 RON, așa că să creștem potul...

Cursa face 10 RON și tu lași 13... Cum s-ar spune, 3 RON. Ești civilizat. Îți mulțumește omul cu un glas condescendent și mai adaugă o ”sănătate” sau un ”numai bine!”... Cuvinte puține, dar grăitoare. Se simte și glasul altfel, mai moale, mai cald și poți să observi o frunte destinsă în oglinda retrovizoare... Din inflexiunea vocii, omul îți dă de înțeles că acum la sfârșitul cursei și-a dat seama - în sfârșit ! - că ești un om de treabă. Nu generos, dar suficient de rezonabil pentru a merita amabilitate...

Dacă lași 4 RON peste, vocea taximetristului devine prietenoasă, iar urările de bine parcă se aud mai clar în spate... Orice-ai spune tu, el ți le întoarce vioi, la dublu:

- Sănătate !

- Sănătate !... numai bine și dumneavoastră !

Pentru un plus de 5-7 RON, deja te numești prosper și generos. În graficul urărilor de bine apare un element nou.

- Sănătate !

- Sănătate !... numai bine și dumneavoastră, să dea Dumnezeu !

...și pe ”Dumnezeu” îl simți rostit cu toată gura sufletului...

Dumnezeu este omni-prezent de la 7 RON în sus, vă garantez. Dacă taximetristul e agnostic, bagă trei formule de politețe intense, iar pe ultima încă o mai auzi pe când închizi portiera... Cei mai mulți sunt credincioși, din cât am observat. Pentru fiecare 7 RON lăsați în plus la o cursă de 10 RON o să-l invoce pe Dumnezeu cu naturalețe. Nu, serios! De la o sumă în sus, taximetriștii sunt cele mai empatice persoane... Te-au înțeles, s-au împăcat cu Lumea și cu ei înșiși pentru 5 secunde și zic, într-un fel, în sinea lor - ”Doamne, dacă mi-e bine, atunci să-i fie și omului ăsta !”

Cam 5-7 RON costă o urare întru Dumnezeu... Mai scump decât niște lumânări, este adevărat, dar nici nu trebuie să faci un drum până la biserică special pentru asta... Taximetristul se conectează la Divinitate acolo, în buza portierei...

Cândva, cu mulți ani în urmă, s-a întâmplat să merg cu un șofer foarte haios, care m-a distrat tot drumul... Cursa făcea mai puțin de 10 RON și i-am dat treizeci. Se întâmpla cu niște ani în urmă... I-am întins hârtiile, I-am spus "mulțumesc", să înţeleagă omul că nu vreau rest, iar el mi-a răspuns spontan și cu un aer golănesc:

”Frate, sincer ?... Ești prima vedetă pe care o duc cu mașina și nu e chitroasă, în pula mea !...

Suprem !

Am plecat puțin gâdilat în ego, recunosc, dar nu m-a ținut prea mult entuziasmul... Mi-am dat seama după câteva minute că nu mai aveam bani de țigări...

---

De ce nu am carnet de conducere…

Una dintre cele mai frecvente întrebari pe care mi le pun cunoscuții este ¬ “Cum, tu nu ai carnet de conducere ?!” . Pentru că deja mă întreabă foarte multă lume chestia asta, o să raspund aici, cu scuze celor care sunt mai puțin interesați de acest aspect frivol al existenței mele umile…

Nu, n-am carnet de conducere ! Uite, din cauza asta:

Cei care au dat dovadă de nebunie curată și au mai citit blogu’ lu’ pește, cunosc deja fetișul meu social – jocul cu taximetriștii… Rup taxiurile în două, și ele pe mine... N-am carnet de conducere. Am făcut școala de șoferi pe la 25 de ani, luat pe sus de Dragoș. Pur și simplu nu-mi venea să învăț să conduc. N-am simțit niciodată nevoia să fiu la volanul unei mașini. Nu mă omor după ele, urăsc discuțiile despre mașini și motoare. Mai ales despre motoare… Daca mă pui sa aleg ceva pe gustul meu, o sa spun Smart sau Fiat 500. Și Mini Morris. Și atat….Am gusturi de femei la mașini, așa că vă dați seama ce pasiune turbată am eu pentru motorizate…

Din poziția asta, aproape cu japca, m-a dus cel mai bun prieten al meu să-mi iau carnetul de conducere ! Nimic special. Foarte mulți boi au carnet de conducere în România, așa că unul în plus nu se simte la număr, deci hop și eu. Nu e nicio ispravă sa-ți iei carnet, dacă tocești decretul și asculți ce zice omul ăla… La prima oră de condus, adica 7 dimineața, am ajuns direct de la o petrecere… Ziua unui prieten apropiat. Nu aveam automatism de șofer – “bautura = nu conduc”, așa că m-am dus ca un fluturaș să zburd prin trafic, după o noapte lungă...Nici măcar nu mi-am dat seama că ceva nu e în regulă, pentru că n-aș fi făcut-o… Dupa jumatate de oră, undeva prin intersecția aia nenorocită de la Baba Novac, a simțit instructorul că miroase a alcool în mașină și a făcut un mic atac de panică: “mă lași fără licențăăă, trage pe dreapta !” Sincer, abia așteptam momentul…

M-am prins repede cum e treaba. Instructorul nu m-a crezut niciodată că n-am experiență de șofer … Pur și simplu merg bine, nu alerg dar nici nu dorm pe mine si sunt foarte atent. Cum ar spune un prieten vechi, “Belesc ochii ca limaxul – melcul fără cochilie, pentru că el belește cel mai tare ochii dintre toți melcii: din cauză că merge în fundul gol, trebuie să fie mai atent decât ceilalți"...

E o responsabilitate mare și imprevizibilă, volanul… N-ai voie să renunți la concentrare deloc. De frică, aveam reflexe mai bune decât ale instructorului și-mi spunea de fiecare dată: “hehehe, tu ai mai condus, siiguuur…frânezi înaintea mea, tu ai reflexe lucrate, puștiule, ai condus mult fără carnet !...” Draci ! Nu vroia să mă creadă... Chiar mă enerva !

Discuțiile despre mecanica unei mașini mă omoară cu zile. Planetare, bielă, transmisie, bucșe, ambreiaj, pistoane, curele de transmisie…rahat. Sunt boul bălții, nu înțeleg nimic, pentru că nu-mi place. Nici n-am de gând. Singura mea pasiune în domeniu era – pe când aveam câțiva anișori - să pun petice calde cu unchiul meu Săndel pe niște cauciucuri de Dacie… Poate îmi dau seama unde se pune apa pentru parbriz, dar sunt șanse mari să confund gaura și să diluez uleiul. Ca să ridici capota, știu ca trebuie sa tragi de o chestie, dar eu nu știu unde e…

Să nu uităm alte ”plăceri” ale șoferului:
schimbarea caucicurilor iarna-vara, făcutul reviziilor, plătitul amenzilor, reparatul diverselor...

Mi-au furat oglinzile ! Mi-au tras o cheie pe portieră ! S-a ciupit parbrizul ! N-am rovinieta ! Îmi bate ceva pe dreapta ! Nu vrea casco să-mi dea banii ! Mi s-a aprins un bec la bord !...Mi-au spart cauciucurile !...etc, etc, etc, etc, etc....

Nu mi se pare nicio șmecherie să conduci o mașină dar e stresant să știi că ai atâtea responsabilități capitale pe cap. Pentru că pur și simplu, o eroare poate costa o viață ! Brrrr… cam mare presiune… Un bou care sare brusc de pe un trotuar să prindă tramvaiul, o vacă în sens giratoriu care taie fără semnal trei benzi la doi centimetri de tine…în fine. Toată lumea greșește, deci n-am exclus boul de la volan. Voi, șoferii cunoașteți și pietonii și – sanky ! – ”colegii” de trafic… Când conduci mașina, orice greșeală te costă cel puțin niște ore pierdute prin service-uri, în cel mai bun caz. În celălalt caz, lovești pe cineva, și posibilitatea asta chiar pune presiune pe șofer. În speță, pe mine. Am făcut școala începând din poligon, într-o iarnă, cu gheață și zăpadă, cu un instructor care mă ducea la 7-8 dimineața – fix când se duc oamenii la muncă - în zig-zag, prin tot orașul. În haosul ăla… Mă ducea pe bulevarde blocate sau pe străzi laterale înzăpezite și bonus niște drumuri cu gropi până la brâu. Peste tot, să văd cum e să conduci în cele mai nasoale condiții. Adică, în București… Per total, nu mi-a plăcut senzația deloc… Am terminat orele, dar nu mi-am dat niciodată examenul. Nu-mi trebuie, să conducă altcineva… Așa că am ales varianta mai păguboasă, dar mult mai comodă… Taxiul. De pe locul din spate fac poze pe geam cu telefonul, citesc presa, am căștile pe urechi și admir peisajul, în timp ce taximetristul ia în piept tot haosul din trafic. Unii sunt stacojii de nervi ! Eu mă amuz… Mersul cu taxiul costă mai scump decât să conduci mașina ta, e adevărat, dar face bine la sănătatea mintală… Iar vara, cu căștile pe urechi, merg pe jos distanțe uriașe, nici nu-mi dau seama… În mare, de-asta n-am carnet de conducere, și niciun chef să-mi iau… E ceva atât de ieșit din comun ?...


BONUS -  IMPORTANT !:

De-a lungul anilor, am avut niște accidente spectaculoase din postura de pasager. Când mă urc în mașină, înainte să-mi așez fundul, îmi pun centura. În două din cele patru accidente majore pe care le-am gustat de pe locul din dreapta, centura mi-a salvat viața. 100%. Dacă nu o puneam, acum eram văzduh… Dacă iți pui centura o lună de zile în fiecare zi, te obișnuiești și nu mai stai fără. Dacă n-o am, simt că în orice clipă urmează să zbor prin mașină, pentru că nu mă ține nimic în scaun. Așa și este, într-un accident, și nu e nevoie de viteze mari să te faci praf ! Crede-mă, cordeluța aia contează ! Acum sunt viu pentru că am purtat centura de siguranță și era să mor când stăteam în spate și n-o purtam. Dacă o aveam pusă, nu pățeam absolut nimic. Fără ea, mi-am crăpat un cot, am spart o lunetă de Dodge cu capul și e mare minune că nu mi l-am făcut țăndări... Am scăpat cu zece puncte de sutură și de atunci, durerile de cap au altă dimensiune. Așa o sa rămână până crăp. Centura de siguranța este un automatism la mine… Dacă nu o porți, crede-mă, riști foarte-foarte mult !

---

În atenția mamei mele...

Mi-e foarte greu să mă gândesc , retrăind momentele când am supărat-o pe mama... Oricum, mi-ar fi imposibil să le țin numărul, iar la consecințe nici nu pot să mă gândesc. Pur și simplu mi-e groază... Ciudat, nu-mi amintesc aproape deloc cum plângea mama când o aduceam în stare de disperare... Cred că de rușine, n-am înregistrat în sinapse niciunul din momente... Știu doar că am făcut-o pe mama să plângă de multe ori și mama nu e plângăcioasă... Din contră. Își sugrumă lacrimile până în ultima secundă, și rămâne dreaptă... Tot timpul a fost cel mai puternic din casă, inclusiv atunci când abia se ținea pe picioare. Mama nu bolește la pat decât în situații în care noi, ceilalți am solicita o internare la Urgență... A fost și ea bolnavă, dar n-am știut niciunul. Au supărat-o și pe ea mârlanii din troleu, au înjurat-o hoții de buzunare, i-au tăiat geanta și i-au furat leafa de profesor. Au durut-o și pe ea picioarele, spatele sau sufletul. Noi nu le-am știut pe niciuna, pentru că n-a zis nimic, să nu ne încarce. Sau poate pentru că nu aveam niciunul urechi să o ascultăm, prea ocupați să i le spunem pe-ale noastre... ... Mama a vărsat lacrimi amare în pernă sau a adormit suspinând, în timp ce noi sforăiam...

Mama este cea mai pudică femeie. Dacă acum scriu ”pula” pe blog, vă garantez, mama a roșit până în vârful urechilor...

Mama, scuze, a fost doar în scop experimental !

Dacă înjuri în prezența mamei, senzația pe care o simte cred că echivalează cu un pumnal în stomac. Pur și simplu o vezi că ar intra în pământ de rușine, chiar dacă nu zice nimic și se ascunde sub breton... Mama e cea mai pudică femeie pe care am cunoscut-o în viața mea ! N-ai zice că există așa ceva. Cu toate astea, nu v-o imaginați vreo tradiționalistă ! Are creier cât o armată de savanți, o religie proprie, se joacă Farmville, navighează pe internet. Are mulți prieteni pe Facebook, comentează la poze. A fost la Eatery și a mâncat tort... Mama e fericită când curăță parcurile din Sectorul 2 împreună cu copiii de la școală, și copiii sunt implicați trup și suflet oriunde îi duce ”doamna”... M-am întrebat de multe ori ce Dumnezeu le face, care e darul ?!... Știu, talent de pedagog, dar nu e suficient. Ea vine cu încă o calitate. Zic eu, aia ”șefă”...

Mama iubește oamenii.

Pur și simplu. Dacă vorbește de copiii ei de la școală, întotdeauna i se umezesc ochii de duioșie. Dacă insistă, îi dau lacrimile și îi topesc cuvintele... Simți în vocea ei toată dragostea din lume, în cea mai pură formă. Mama iubește incredibil - fie un om, un fluture sau un câine ! Are capacitatea să nu vadă decât esențialul din tot, înțelege valoarea oricărui suflet și nu face diferențe. Copiii simt, probabil, chestia asta și răspund la fel. Cu dragoste sinceră ! E aproape bizar... Elevii-problemă, necontrolabili și chiar catalogați drept ”incorijibili” se îmblânzesc ca prin minune în clasele ei și se deschid...Mama este cel mai puternic militant împotriva violenței în educație. ”Vorbă bună și dragoste” e rețeta ei. Capacitatea asta a de a simți cu adevărat iubire pentru oameni mi se pare extraordinară... Așa e mama...

Deși, fie vorba între noi, mi-a tras niște omoruri în junețea mea de abia le-am dus... O aduceam în stare, să nu vă faceți probleme... Le meritam, mămică, de cele mai multe ori ! Și când nu le-am meritat, se compensau cu (multe) alte situații în care scăpam neprins...

Ciudat, nu reușesc să-mi aduc aminte în detaliu momentele în care am făcut-o pe mama să plângă... Probabil creierul meu a fost mai perfid decât mine și a ascuns gunoiul sub preș. În schimb, nu uit niciodată vocea ei sugrumată de lacrimi. Atunci când încerca să-mi spună ceva și nu putea de plâns... Frânturile alea de cuvinte răsărite din suflet și omorâte în amar din lipsa mea de minte, pe-alea nu pot să le uit... Uneori, mă înțeapă în moalele capului și mă întreb automat, ca după un mesaj dintr-un vis pe care nu ți-l amintești... ”Oare ce-a vrut să-mi spună ?”...

Acesta NU este un articol despre mama. Regret, dar nu stăpânesc suficient de bine cuvintele cât să-mi permit să scriu despre mama... Aceasta este o mică declarație pentru ea.

 Pentru fiecare moment în care te-am făcut să suferi, mamă, te rog, iartă-mă !

Am fost un bou.

---

Ora de religie

Nu înțeleg de ce există mai multe religii și mai ales de ce mor oameni pe toată Planeta din cauza asta... În majoritate zdrobitoare, dogmele spun aceleași lucruri, fără excepție. Vin cu aceleași pilde, aceleași metafore, ne învață aceleași lucruri. Până și profeții sunt aceiași, legendele și ”procedurile” identice. Toate invocă frica de Dumnezeu prin subordonare și umilință, de exemplu. Diferențele dintre Tora, Biblie sau Coran sunt atât de mici încât abia se văd. De cele mai multe ori nu sunt deloc. Ad literam... Parcă sunt una și aceeași carte, cu mici modificări zonal-necesare... Dacă toate cărțile sfinte au același miez, ceva trebuie să fie la mijloc, nu credeți ?...

Mă tot vizitează două bunici simpatice, martore ale lui Iehova. Îmi citesc foarte însuflețite din Biblie, fără să cearnă ce-mi spun, sau fără legătură cu întrebările mele eretice. Nu simt niciun fel de dialog, și dacă forțez vreun răspuns, mi se arată cartea groasă ca argument suprem. ”E litera Domnului !”... Punct... ”A scris-o El ?”, întreb...   Mi se mai citește ceva din Luca... Irelevant. ”Nu trebuie să faci rugăciune la Fecioara Maria, pentru că este impură ! A mai avut copii !... Iisus a fost jertfit pentru a spăla lumea de păcate, El a suferit pentru păcatele noastre, El e fiul Lui și doar El te poate asculta în afară de Iehova”...”Și mama lui, Maria ?”, întreb... ”Femeia aia n-a suferit înzecit mai mult decât El, să-și vadă copilul torturat, bătut în cuie și împuns cu sulița sub ochii ei ?!”...Niciun răspuns. Forțez, și mai pun o întrebare: ”Sunteți mame, presupun...”, ”Desigur !”... ”Cine a suferit mai mult în scena cricificării ? - crucificatul, sau mama crucificatului ?”...nimic, niciun răspuns...”fiul sau mama ?”... Din nou tăcere. Nici nu așteptam altceva. Am încetat de mult să mai cred că știe cineva de pe-aici răspunsurile...

---