De fiecare dată când beau un pahar în plus, rămân cu Titanul
la un pahar de vorbă... Deschid un folder de pe partiția D: dau click,
click...încă un click, și-am ajuns...
Ce-ai făcut, mă tată ?!...
Mă uit cu ochi tulburi în ochii lui verzi și nu zic nimic, pentru
că știu că oricum mă aude, sau cel puțin nu-mi dau voie să cred altceva... Afară
era iarnă cum erau iernile în copilărie, cu cer scurs în alb peste un București gri în care Ceaușescu muta bisericile cu
macaraua să nu se vadă la bulevard...
Vis-a-vis de geamul nostru de pe strada
Moșilor bântuiau excavatoare pe care astăzi le văd de parcă ar fi fost ieri...
Era iarnă cum erau iernile în copilărie și Titanul ieșea pe balcon la bustul
gol să tragă o dușcă de țuică de Braniștea, nepăsător la viscol, la ger și la
fulgii de zăpadă care-i mușcau din contur...
Tata e uriaș !
Dincolo de geam, la căldură și protejat de poala parfumată a
mamei, priveam fascinat scena de olimpianism veritabil fără să știu pe atunci
că tatălui meu îi era frig și nu-i plăcea țuica, de niciun fel... Juca tot
rolul ăsta imperial să mă simt eu fiu de uriaș care frînge borcanul cu murături
și arsura din sticlă și poate frânge orice, incusiv soarta despre care nu știam
nimic la vremea aia de iarnă ca în copilărie... Eram mai mic decât spătarul
fotoliului, era mai mare decât îmi închipuiam....
Și mama îmi șoptea complice...”Vezi, mamă ?...Tata e uriaș
!”
Și pentru că Dumnezeu a vrut să fiu copil de Titan,
copilăria mea s-a născut în Olimp. Titanul mi-a arătat cum să mângăi bondarul
pe spinare când se afundă în tufa de liliac. Am învățat să înțeleg bondarul și
liliacul, și mă întrebam de ce i se înroșesc ochii Titanului la tot ce e luminos.
Am înțeles mai târziu, nu prea târziu... Tot El mi-a deslușit
graiul negrăitoarelor, mi-a arătat răsărit și apus.
M-a învățat să arunc hârtia la coș, m-a învățat să iau
hârtia de jos și s-o arunc la coș...
Mi-a dezvăluit toate tainele unei lumi în care prinzi musca
în căuș și-i dai drumul afară... Acum știu, dar e prea târziu să spun ”am
înțeles”, chiar dacă nu e niciodată prea târziu. Astăzi, scriu despre asta de
parcă vorbesc cu urma cercurilor dintr-un ocean în care am aruncat o piatră prea
mare acum și prea mică atunci...
De la Titan am învățat ce e frumos și mi-a arătat că totul
e frumos, dar asta am înțeles târziu, când nu mai e nici Titanul, și nici așa
de frumos...
Când aveam vreo șase ani, m-a dus să văd filmul ”Mihai
Viteazu” și mi-a povestit cu timbru de Ispirescu vitejia neamului românesc. M-a
mințit dumnezeiesc, pe note joase, în șoaptă... Mi-a spus povești cu feți
frumoși valahi sau moldavi care n-au existat sau au fost altfel decât m-a păcălit
Titanul din cartea de Istorie. M-a făcut să-mi dea lacrimile când aud imnul
ăsta al nostru de căcat, cu deșteptări din morții mamii noastre de proști, și
m-a făcut să cred că suntem mult mai buni decât suntem. M-a obligat să fiu, la
rândul meu, mai bun decât văd în jur... M-a învățat să nu fiu ce văd....Să
fiu ce ce simt în miezul ăla de luminiță
pentru care bat clopotele duminica...
Aveam dinți de lapte când mi-a explicat ce minunată e Cinstea
și ce rea e Minciuna. M-a făcut să mă întreb și să cercetez înainte să cred, și
astfel am ajuns să cred cu adevărat. M-a
obligat să clădesc finaluri fericite
pentru eroi pozitivi care nu există, dar fără de care nu există nimic.... Titanul
m-a mințit, și astăzi mă doare atât de frumos devărul pe care nu mi l-a spus...
Abia astăzi îl simt...
Îl simt în fiecare secundă din numărătoarea inversă la care
m-a înhămat, și-i mulțumesc prea târziu, chiar dacă niciodată nu e prea târziu.
Fără final și fără puncte-puncte.
De fiecare dată când beau un pahar în plus, rămân cu El la
un pahar de vorbă... Deschid un folder de pe partiția D: dau click,
click...încă un click, și-am ajuns...
Postări
