Despre români. Episodul II: Realitatea istorică

„Poporul român – pavăză a Creştinătăţii în calea Imperiului Otoman”

Într-adevăr, Principatele Române nu au fost transformate în paşalâcuri. Istoria noastră spune că turcii n-au putut. O mare vrăjeală. În realitate, turcii nu au vrut niciodată să ne cucerească. Probabil dacă simţeau nevoia, astăzi m-ar fi chemat Ahmet...
În drumul lor spre Roma şi Viena, otomanii nu se întâlneau cu noi de nicio culoare. Ar fi trebuit să urce spre nord, pentru a traversa inutil (şi aproape imposibil) Carpaţii. Şi dacă s-ar fi întâlnit, la ce armate de iobagi şi mujici deţineam în zonă, n-ar fi avut prea mult de lucru... În schimb, aşezaţi tangenţial faţă de drumul lor, eram o vacă bună de muls, furnizând multă vreme păpică, bănuţi şi carne de tun proaspătă pentru şcolile lor de ieniceri. Eram un fel de pit-stop, ca la Formula 1. După cum ştiţi, „birul” către imperiul otoman a fost plătit zeci de ani, mai riguros şi exact decât o rată la BCR şi consta în alimente, aur şi copii ! Practic, o „taxă de şmecherie”, pe care domnitorii noştri minunaţi au acceptat-o şi achitat-o din munca fraierilor, de dragul tronului. Victoriile noastre răsunătoare le numeri pe degete, ca pe victoriile Naţionalei de fotbal. Am învins când am atacat mişeleşte, când am fost subestimaţi mai mult decât meritam, sau când am avut noroc...
Sună pur românesc, nu ?... Şi perfect valabil în contemporan...

Şi-apoi mai avem TRĂDAREA.

O caracteristică a românilor încă de la începuturile unei istorii contrafăcute şi ingrate... O să menţionez câteva dintre „isprăvile” noastre de gen, strict din antichitate, relatate prea puţin, deloc, sau foarte „cosmetizat” în Istoria pe care o învăţăm la şcoală. Mă opresc la antichitate, că asta mi-a plăcut. În rest, m-a plictisit groaznic suita noastră de răscoale, revoluţii înnăbuşite şi domnitori fanarioţi. Dacă vreţi mai mult, căutaţi „Istoria trădării la români”, de Mircea Bălan. O carte în două volume generoase, care vorbeşte franc despre noi, şi ce ne poate pielea !...

48 Î.Hr. – Burebista îl trimite pe Acornio sa negocieze cu Pompei, un general dizident care plănuia să dea o lovitură de Stat la Roma. Acesta îi promite ajutor contra lui Caesar în schimbul recunoaşterii statale. Pompei se bazează pe daci, ajutorul de la Burebista nu mai ajunge niciodată şi, în consecinţă, Pompei este omorât cu graţie…

(Strabon, geograf şi istoric, 64/63 î.Hr. - 19/21 d.Hr.) „Dacii taie viţa de vie şi decid să trăiască fără vin”. Bineînţeles, la indicaţiile lui Burebista, probabil exasperat de „pâlnia largă” a supuşilor. Aceştia se conformează, cu excepţia unui grup de apropiaţi aristocraţi care – în loc să taie viile – îi taie capul lui Burebista, la o cumetrie cu apă plată. Motivele sunt incerte. Gestul contează...

29 î.Hr – Roles, Dapyx şi Zyraxes domnesc concomitant în regiunea Dobrogei. Pornind un război fratricid împotriva lui Dapyx, Roles se gudură pe lângă romani care îi oferă ajutor armat. Trupele lui Roles, ajutate de generalul Licinus Crassus îl asediază pe Dapyx într-o fortificaţie. Bineînţeles, un soldat din cetate trădează, deschizând porţile. Dapyx este măcelărit alături de întreaga armată şi de ce mai era de omorât prin zonă…

aprox. 106 d.Hr - (Cassius Dio , sec. al III-lea, „Istoria Romană” Cartea 68, capitolul 14) – este menţionată trădarea lui Bicilis, un apropiat al lui Decebal care divulgă romanilor locul în care acesta a ascuns tezaurul dacic: sub albia râului Sargeţia. Romanii pun mâna pe aproximativ 165 tone aur şi 330 tone argint, în bijuterii ! Suficient cât să pună pe picioare atunci un imperiu falimentar, iar pentru noi, astăzi, să trecem Criza fluierând (a pagubă)...

Dacă tot vorbim de antichitate, să nu uităm şi „goarnele” etno-genezei de care suntem atât de mândri. Originile noastre latine, sună frumos, însă doar sună, pentru că în realitate, ADN-ul pe care l-am moştenit explică multe din carenţele prezentului. Dar despre asta, data viitoare...

---