Antoniu

Antoniu nu este orfan... Dacă așteptați încă o poveste clișeu, emoționant-lacrimogenă despre copii fără părinți, v-ați greșit ”clientul”... Antoniu are și tată, are și mamă. Îl iubesc amândoi...Amândoi se dau de ceasul morții să-l ascundă de sărăcie... Uneori reușesc, de cele mai multe ori nu... Antoniu este doar unul dintre ceilalți copii din țara asta de căcat, născuți ”în circumstanțe economice nefericite”. Poate vă sună mai pufos decât dacă v-aș spune că e sărac, la limita subzistenței...


Are cinci ani, dar vorbește apăsat și pe un ton jos ca un om mare, trecut prin două războaie... Este inteligent, curios și generos... Ar vrea să împartă cu toată lumea din secretele lui... Mă învață să decupez forme dintr-o coală împăturită și se bucură sincer când mimez o revelație... Antoniu iubește animalele și culorile. A auzit de Moș Crăciun, dar știe că mâine se întoarce la cămin, cu tot cu cadouri... La cămin nu vine moșul. Acolo, Antoniu mănâncă și așteaptă, până vin să-l ia părinții pe acasă... De fiecare dată când e atent la ceva, i se adâncește o cută pe frunte ca un semn din viitor... În mod normal, n-ar trebui s-o aibă până pe la patruzeci de ani, dar ce-ar putea să mai fie normal în viața lui Antoniu ?...

Nici prezentul nu vine mai neted. Părinții lui nu au cum - pur și simplu - să-i dea de mâncare... Unii ar spune ”nasol”, altora li s-ar pune un nod în gât, unii zic ”de ce l-au făcut ?”. Eu zic că Antoniu există și atât.

Azi.

E palid, de parcă n-a văzut soarele decât în poze. Îi număr cicatricele, cojile din cap și vânătăile, dar pierd șirul descoperindu-i cearcănele... Eu n-am reușit să mă uit în ochii lui negri și mari... Am rămas fixat pe două mânuțe mici și murdare, în timp ce se străduiau să-mi picteze cel mai frumos Brad de Crăciun... Antoniu știe să scrie, cu litere de tipar. L-a învățat tatăl lui, cu doi ani mai repede decât ar trebui s-o facă școala, sperând că astfel îi arată mai devreme cum să deschidă aripile. Fără ajutorul unor oameni dedicați în nebunia lor, Antoniu ar fi doar o pasăre frântă... Mă înfurie ideea și simt brusc o durere surdă în mărul lui Adam... Antoniu îmi pictează luminițe roșii în crengile bradului și o stea fericită în vârf... Zâmbește misterios în timp ce moaie pensula în albastru senin. Aș vrea să-i strâng toți norii într-o cutie, s-o încui și să înghit cheia cu poftă...

Cu roșu aprins, scormonit cu răbdare în acuarele murdare, Antoniu semnează...

AN

”...de la Antoniu, știi ?...și de la anul nou”, îmi șoptește complice, oferindu-mi pictura... O primesc, părăsit de cuvinte și năpădit de lacrimi... Cel mai frumos cadou de Crăciun, de când mișun norocos pe bila asta de glod, bolnavă de contraste...

---