Hey, critics, leave the kids alone !

La un moment dat, rupt de beat, Nichita Stănescu a intrat în direct la televiziunea română pentru un interviu cu ocazia lansării ultimului volum de poezie. Reporterița, excitată până la Dumnezeu de prezența copleșitoare a interlocutorului și crispată până în Iad de presiunea directului, l-a întrebat pe Nichita ”de unde atâta inspirație ? Atâta profunzime, atâta sensibilitate abstractă, o așa sclipire...” Poetul a așteptat matusalemic finalul discursului elogios dinaintea unei întrebări previzibile, și i-a răspuns pe măsură...

Haide, duduie, tu chiar crezi ce spui ?! Crezi că mă gândeam eu la toate lucrurile astea ?! Niște prostii, duduie, nu mă gândeam la nimic. Pur și simplu, așa mi-a venit... Nu mai căuta semnificații, că nu sunt. Pe-astea le inventați voi...

Momentul antologic a lăsat-o pe reporteriță mută și încurcată, de parcă-o prinsese soțul în pat cu preotul... Transmisia a fost încheiată abrupt și pentru telespectatori, și pentru critici. Ultimii și-au revenit ulterior din șoc, au uitat esența lucrurilor și s-au pus pe mâncat rahat (turcesc) despre adâncimea, subtilitatea și profunzimea poeziei lui Nichita. Trebuie să mănânce și ei o pâine, nu-i așa ?

În realitate, Nichita nu scrie, ci transmite stimuli. A spus-o un critic literar cu adevărat mare - Nicolae Manolescu. N-ai de ce să cauți semnificații într-o pictură abstractă, ci doar sentimente. Senzații. Stări, informație pentru simțuri. Nichita Stănescu reușea - de cele mai multe ori inconștient - să imortalizeze culori, mirosuri, senzații tactile sau pur și simplu stări interioare. Dacă i-ar fi tras cineva o palmă, Nichita reușea din trei versuri fără noimă să te facă să simți cum îți arde obrazul... Durere,plăcere, sau dureri în cot, le simți, sau nu. Ele sunt acolo, și nimic mai mult.

Foaie verde de albastru, mă doare un cal măiastru...

Analizeaz-o p-asta, maestre...

Dispozițiile lui - de cele mai multe ori bahic induse - devin cuvinte înșiruite fără un sens descifrabil, însă haosul scriiturii ascunde o paletă subtilă de senzații. Pun pariu că nici el nu și-a dat seama de chestia asta, până când a închis ochii... N-ai de ce să aberezi volume întregi de analiză pe tema asta. Simți ceva, sau nu simți. N-ai de ce să faci autopsie unui fior...

Din punctul meu de vedere, Nichita Stănescu este mai poet decât Eminescu. Ultimul este filozof, cugetător, vizionar, romantic. Un dezechilibrat în fața propriului geniu, tarat de vicii, propriul său dușman... Faptul că și rimează când așterne gânduri pe hârtie mi se pare aproape derizoriu, în ansamblul operei eminesciene...

Nichita Stănescu, în schimb, este poet. Așa cum Picasso a fost pictor. Am văzut odată o pictură Picasso. Ceva complet abstract, niște ochi, mâini și picioare, într-o ordine pe care numai el o înțelegea, dacă o înțelegea... În rest, mult roșu în diferite nuanțe, pete de culoare și toată încrengătura asta organică aproape scabroasă. În sinea mea, tabloul în sine mi-a inspirat o orgie sexuală, dar n-am spus nimănui să nu creadă oamenii că sunt obsedat... Am mărturisit abia după ce am aflat cum era intitulată opera:  Erotica...

---