Invidia - un cancer de care m-a ferit Dumnezeu...

Între Floreasca și Bulevardul 1 Mai, undeva pe străduțele din spate bulevardului mare (nu mă întrebați unde, că la orientare sunt praf) există un cartier superb de case. Genul ăla de vile boierești, în stil brâncovenesc, așa cum nu mai vezi decât la sediile de ambasade. Fiecare casă este îngrijită impecabil, cu fațadele renovate, grădini frumoase, și primăvara-vara, multă verdeață. Am văzut în zona asta mai multă iederă decât credeam că există în ecosistem. Tot cartierul (după părerea mea umilă, mult mai cochet decât zona Primăverii) îmi inspiră un aer de boemie europeană pur sânge. Străduțele sunt înguste, dar libere, pentru că toate mașinile sunt parcate în garaje. Oameni cu stare, ce să mai vorbim, și din cauza asta tot perimetrul evadează cu aroganță din Bucureștiul nostru vagabond. O zonă aristocratică plină de personalitate și bun gust. Foarte diferit de ce vezi astăzi în România.

Ideea este că de câte ori trec pe-acolo, îmi crește buna dispoziție. Nu mă mai satur să-mi sucesc gâtul în toate părțile ca un turist japonez. Marea mea surpriză a fost să descopăr că foarte mulți oameni - și de multe ori persoane cu mult creier, educație și perspectivă – nu-mi îmărtășesc sentimentele. Acolo unde eu văd o casă superbă, foarte mulți dintre semenii noștri vor mai număra un proprietar escroc ! Un cartier superb – la foarte mulți dintre noi ! – nu va genera o stare bună, ci una de frustrare: multe case frumoase înseamnă mulți hoți.

”De unde au avut ăștia bani să-și cumpere vilele astea, ha ?! Futu-i în gură să-i fut ! Numai hoți, în Dumnezeii mamii lor !” clamează indignat taximetristul, în timp ce-și aprinde o mahoarcă ieftină. Desigur, în nesimțirea lui, uitând să mă întrebe dacă nu cumva mă deranjează... Îl pun să stingă țigara, și închei sec o conversație pe care, oricum, nu intenționam s-o încep. De-aia stau în spate,întotdeauna...

Să nu credeți că doar taximetriștii sunt vizați. Sau clasele sociale apropiate... Am descoperit invidie la oameni bogați, la femei frumoase și cu cariere de succes, la oameni care au tot ce-și doresc, dar întotdeauna își doresc ce nu au ! Și din cauza asta, îl urăsc pe cel care le are ! Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ferit de cancerul invidiei ! Pe bune, din suflet îi mulțumesc ! De fiecare dată când am fost confruntat cu oameni frustrați de bunăstarea altuia, m-a șocat să văd cât de mult îi chinuie sentimentul ! Ce grimase, ce scrâșnete din dinți ! Ce blesteme !

Am cunoscut oameni care mă urau pentru ce am, nu pentru ce sunt. De fapt, mă urau pentru ce le lipsea lor, deși - să mă ierte Dumnezeu - norocul meu nu a fost clădit niciodată pe ghinionul altuia. Și-apoi, norocul este vântul cel mai schimbător. Cel care astăzi te admiră, ar putea mâine să te compătimească...

 N-am fost niciodată bogat. N-am avut niciodată bani să-mi pun în cap, dar nici nu sunt vreun adunat de pe groapă... Am doi părinți intelectuali și idealiști, deci vă dați seama că nu ne-am tras de șireturi cu șeicii Dubaiului, însă nici nu pot să spun că am simțit vreo lipsă, cât am fost copil. Niciodată ! Apoi, lucrez de la 19 ani, și mi-am câștigat singurel bănuții, cât s-a putut. Au fost vremuri în care ”împușcam francul”, au fost perioade în care am aruncat cu ei. Banii nu mi-au ars niciodată sufletul, nici când i-am avut, nici când mi-au lipsit. Cu atât mai puțin nu înțeleg de ce m-ar otrăvi banii altora !

De exemplu, mama apreciează la rândul ei tot ce este frumos, chiar dacă nu-i aparține. Tata va vedea întotdeauna într-un cartier de vile, o bandă de escroci nemernici. Și nu pentru că e ros de invidie, ci pentru că are senzația că pe umerii lui trebuie să atârne toată nedreptatea Lumii. Și că toți bogații ăștia au furat de la săraci, și e nasol așa, futu-le muma-n cur...etc...

Acum, să fie sănătoși și ăia bogați, și săracii. Cei mai mulți nevoiași sunt așa pentru că n-au avut ocazia, sau nu i-a dus mintea cum să nu mai fie... Cum și-au făcut unii banii, e treaba lor. Cum nu și i-au făcut ceilalți, în aceeași măsură nu mă privește. Dacă voi ajunge în viața asta să-mi permit o casă în cartierul ăla, să știți că acolo o să stau. Dacă nu, mă mulțumesc să mă bucur de priveliște. Și la final, mă simt mai bine dacă pun taximetriștii să ocolească pe-acolo. Apoi, e suficient să arunc nevinovat de pe bancheta din spate o frază exclamativă: ”Dom`le, ce case frumoase, extarordinar ! Ce cartier superb !”... Nu-mi rămâne decât să mă distrez mai departe cu furia proletară a șoferului, pe care nu-l scoteam din sărite în așa hal nici dacă-l înjuram de mă-sa...

---

Ești EMO, deci exiști...

Toată lumea face mișto de puștanii ”Emo”. Cred că au apărut câteva sute de bancuri, dacă nu mai bine, despre curentul emo și prozeliții lui... Unele sunt chiar reușite, pentru că dacă vine vorba de făcut mișto de cineva, românii sunt printre cei mai buni din Lume, de departe ! Altele sunt doar macabre, sau îndoielnice. Toate însă, denotă o lipsă de cunoaștere a unui fenomen pe care ne-am grăbit să-l ridiculizăm fără să avem cea mai mică idee despre ce reprezintă...

Acum pe bune, câți dintre noi știm ce înseamnă ”curentul emo” ?...

Emo – de la ”emotional”, a fost denumirea generică pentru un gen de punk melodic, apărut undeva prin 1984. Trupa Rites Of Spring avea să surprindă, pentru că intercala pasajele violente de punk cu ”bridge”-uri soft, vocale și foarte lirice. Mai târziu, ideea celor de la Rites Of Spring este îmbrățișată de mai multe trupe, însă cea mai importantă este Moss Icon, apărută în 1986. Formația s-a bucurat de un succes moderat, însă a influențat decisiv cam tot ce a însemnat curent Emo, până în prezent. Artiștii adoptau exact look-ul pe care îl identificăm astăzi la adepții curentului, iar muzica lor era concentrată în principal pe elemente lirice, melodice. Pe EMOțional...

De-aici, puștanii cu părul lung, brunet, acoperindu-le fața, cu origini clare în punk look-ul american. Adică, ceva mai îngrijit decât cel britanic, ușor ”metrosexual”, spre fetish. Bun, rău... imposibil de catalogat. Chestiune de gust. Oricum, mulți dintre adepți sunt socotiți supra-sensibili, deci – în viziunea unora – ridicoli. Apoi, tot aspectul funest inspiră depresie și pesimism, de unde și izvorul nesecat de bancuri cu emo care se taie cu lama... Adevărul este undeva la mijloc, pentru că DA, există adepți ai curentului Emo care se taie cu lama, sau care plâng, însă asta nu are legătură cu filozofia muzicală pe care un adoptat-o, ci mai degrabă cu structura lor psihologică. Auto-flagelarea este un simptom, nu o manifestare a unui trend muzical... Probabil, o sensibilitate sau poate chiar o înclinație spre depresiv care – întâmplător – se potrivește cu...bancurile. Cred că întâi ai o înclinație nativă spre a te tăia cu lama, și abia apoi te atrage curentul Emo. Nu invers...

Și până la urmă, nu văd de ce n-ar fi deprimați ! Uitați-vă puțin în jur. Pe stradă, pe palierul de bloc, la televizor. Poate chiar la noi înșine...

Vedeți multe motive de optimism ?...

Și-apoi, să nu uităm că EMO este o ATITUDINE. Să zicem că niște copii ascultă muzică. Ascultă niște versuri. Urmează o filozofie, și din cauza asta plâng în hohote, apoi se taie cu lama...

...DECI GÂNDESC !

Au o poziție, sunt capabili să simtă, să înțeleagă o realitate și să reacționeze în consecință. Chiar dacă înțeleg totul pe dos, sau conform Adevărului absolut. Poate bat câmpii, sau poate au dreptate, nu asta contează ! Important este că TRĂIESC INTENS, ca urmare a unui proces intelectual și emoțional specific vârstei !

Ați uitat că erați fani ”Depeche”, și purtați blugii ăia drepți ca burlanul ?! Freze de filfizon, cu păr lins, coborât ”feciorelnic” până la bărbie... Ați uitat că erați rockeri, purtați ”stretch” – adică niște colanți supraelastici, ridicoli până la Dumnezeu ?! Ați uitat că dădeați din cap până vă amorțeau gâturile, sau vă mai spărgeați accidental dinții în crucile mari din tablă, atârnate invers... Ați uitat că scriați poezii, visați cu ochii deschiși, căutați Adevărul Absolut și vă răzvrăteați împotriva întregii Lumi ?!

Toate astea, la vremea lor, au însemnat expresia personalității fiecăruia dintre noi. Știam pe de rost niște versuri, credeam în ele, filozofam... Nu te regăsești în nicio tabără ?... În nicio extremă ?... nasol. Înseamnă că nu ai existat ca individualitate, și asta te recomandă cel mult într-o bancă de organe.

Nimic nu mă enervează mai mult decât lipsa de reacție, de expresie sau de opinie la generația tânără. Lipsa de sclipire, de atitudine. Blazarea incredibilă pe care o văd pe mutrele unor adolescenți care ar trebui – conform vârstei – să fie ”mânați în luptă” de o efervescență emoțională unică !

Când ești tânăr, viața înseamnă patimă !

Adolescenții ar trebui să muște din viață, să aibă atitudine, chiar dacă greșesc ! Să-și facă idoli, și tot ei să-i doboare, să plângă, să râdă cu lacrimi, să iubească obsesiv ! Să scrâșnească din dinți, să-și muște buzele, SĂ TRĂIASCĂ ! Totul la extrem !

Ceea ce nu se mai întâmplă, tovarăși...

Suntem din ce în ce mai „wanna be”-uri, imitând trend-uri și clișee cretine, pentru a părea cool... ”Oamenii noi” îmi lasă senzația că nimic din Lumea asta n-ar putea să le trezească o emoție... Nu-i interesează nimic în mod special, sau mai mult de câteva zile, nu visează, nu știu să iubească. Parcă sunt doar o armată de roboți. Desigur, o parte... din ce în ce mai aproape de majoritate, așa cum dictează trend-ul...

Aproape îți vine să te (sau să-i) tai cu lama, dacă te gândești...

Revenind la subiect, EMO este, până la urmă, o atitudine. Sublimă sau genială. Bună, rea, cretină, puerilă sau teribilistă.  Într-o Lume tot mai lipsită de personalitate. Una pe care am batjocorit-o într-atât încât am transformat-o în ridicol, în paria, uitând că și noi am fost un fel de EMO, la un moment dat... Și poate tocmai asta ne-a trasat (puțin, sau decisiv) începuturile propriei individualități. Ironia mi se pare a fi o abilitate remarcabilă a lui Homo Sapiens. Auto-ironia este sublimă și catalizatoare, ca bicarbonatul. Începeți cu ultima, și o să vedeți că până la EMO, vom râde mai cu poftă de noi înșine... Și până la urmă, nu-i nimic rău în toată chestia asta...

---

Despre râs...

Mi-e greu să-mi imaginez viața fără simțul umorului. Capacitatea de a înțelege substratul amuzant al unei relatări sau întâmplări este un dar, pe care mulți, din păcate, nu-l au. Pentru că râsul – pe cât de firesc și spontan ni se pare – este, în realitate, rezultatul unuia dintre cele mai complexe procese cerebrale ! Și dacă nu stiați (eu am aflat acum câteva zile), există o ramură a științei care se ocupă cu studiul râsului. Se cheamă gelotologie !
Conform Enciclopediei Britanice, râsul este descris ca o ”acțiune involuntară respiratorie, ritmică și sonoră”. Până aici, e clar. Mai departe se complică puțin lucrurile, pentru că reacția în sine – deși involuntară și spontană – este consecința activității intense a tuturor emisferelor cerebrale !

Cum funcționează ?

O muscă a intrat în gura unui cal, și când să iasă, calul plecase !

În a patra parte dintr-o secundă după ce ați citit fraza, un câmp electric v-a străbătut întregul cortex – adică regiunea cea mai vastă din creier. Dacă acest câmp a avut sarcină pozitivă, ați trecut mai departe fără nicio reacție. Dacă sarcina lui a fost negativă, ați zâmbit sau ați râs. Partea stângă a cortexului analizează structura frazei și a cuvintelor. Lobul frontal – ”vinovat” pentru reacțiile în societate devine foarte activ, apoi emisfera dreaptă a cortexului analizeaza fraza pentru a vă ”prinde unde e poanta”. Imediat, activitatea se mută în partea din spate a creierului (occipital) – zona responsabilă cu procesarea stimulilor vizuali. Apoi, zona responsabilă cu stimulii motori ”se aprinde”, și începi să râzi. Deși pare atât de simplu și firesc, în spatele râsului se ascunde ditamai procesul intelectual ! De unde poți să-ți dai seama că expresia ”râzi ca prostul” nu prea se regăsește în realitate...

Știți de ce se prind femeile mai greu de poantă ?

Și nu e o întrebare misogină, ci o realitate științifică. Pentru că la ele emisfera dreaptă a cortexului este mai activă, în sensul în care analizează în cele mai mici detalii relatarea, pentru a fi sigure că nu scapă nimic. Deci, durează mai mult. Când se prind de poantă însă, vor râde mult mai cu poftă decât bărbații, tocmai pentru că analiza anecdotei este completă și detaliată...

Spre deosebire de sentimente și emoții – care activează zone specifice din creier, râsul ne pune la treabă toată ”bibilica”, și până în prezent, gelotologii (!) nu înțeleg nici pe sfert complexitatea procesului prin care ne hlizim, râdem în hohote sau pur și simplu zâmbim printre mustăți... Apropos, există optsprezece tipuri de zâmbet, fără să includem aici și pe cele forțate !
În felul lui, râsul este o mică minune. O inginerie electrică, cerebrală și nu în ultimul rând genetică incredibilă și imposibil de explicat în prezent, inclusiv prin argumente evoluționiste... Poate răspunsul se ascunde undeva în rețeta complexă a Divinității. În ”cămara” unui Dumnezeu înzestrat, fără niciun dubiu, cu un simț al umorului remarcabil...

---

Omul fără vicii...

Există ! Este cel mai bun prieten al meu și-l cheamă Dragoș. Pe bune, nu știu cum funcționează omul ăsta fără nicio supapă de urgență. Nu se bate, nu face bunjee-jumping, nu sare cu parașuta. Merge din când în când la ”enduro” – motociclism pe teren accidentat, tocmai pentru a se lupta cu pornirea lui primară de a calcula toate riscurile. Nu bea, nu se droghează, nu fumează. De fapt, a fumat, dar s-a lăsat, pentru că și-a dat seama ”cu argumente solide” că e o prostie să fumezi.

Să recapitulez: mănâncă de cinci ori pe zi la ore fixe – trei mese principale și două gustări. Așa a slăbit, după ce o doctoriță în boli de nutriție l-a biciuit cu regim proteic, logoreic, și cu alte vrăjeli care l-au costat câteva sute, dacă nu câteva miuțe. De euroi. Oricum, a meritat efortul ! A dat jos multe kilograme...

Apoi, dacă deschizi o bere la el în mașină, s-ar putea să vomite. Bine, cele mai mari șanse sunt să se abțină, fiindcă are un auto-control remarcabil, dar asta nu înseamnă că nu se albește la față de la miros. Nu mănâncă niciodată gras, și chiar dacă este permanent amețit din cauza unor probleme cu coloana, aleargă zilnic pe bandă și trage de fiare până îi cad mâinile. În noaptea de Revelion bea apă plată și o cola la cutie. Dacă îl enervează cineva, deși devine palid, are grijă să-i explice pe cel mai blând ton cu putință unde ”nu i se pare ok”. Credeți-mă, inclusiv un găinaț de guguștiuc ar putea să înțeleagă ce i se spune, atât de limpede se face înțeles ! Dacă îl enervezi mai tare, nu-ți mai zice nimic și te lasă în durerea ta. Deși, la ce conformație are, ar putea să-ți tragă una peste bot și să-ți demonstreze altfel că are dreptate...

Eu n-am văzut în viața mea un om mai răbdător în a-i explica unei proaste cele mai simple lucruri. Lucruri pe care proasta, în prostia ei, tot nu le înțelege ! Iar el o ia de la capăt cu explicația, mai calm, mai simplist, mai încet... Pe mine mă irita numai să deduc cât de idioată e aia de la celălalt capăt al firului. După o oră de chin, proasta închide telefonul. Dragoș zâmbește. E fascinant să-l auzi cum se face înțeles pentru toți șoferii sloveni idioți (lucrează la o firmă care importă hârtie de ziar), cum păstrează un ton civilizat cu cele mai dezgustătoare primate. Ba chiar își ia o figură amabilă și prietenoasă...

Când eram în liceu, noi ”ceilalți” jucam biliard, chiuleam, fumam și beam, el căuta în ”Anunțul” oferte de muncă. Și făcea zilnic antrenament de karate cu unul ”Tomiță”, care îi rupea ficații. Până leșina de efort. Cică să-l călească... Toată facultatea a muncit la Orange (Dialog, pe vremea aia). În fiecare zi era în picioare la șapte dimineața. Răspundea la numerele alea speciale pentru clienți, unde sună toți imbecilii și se descarcă pe operatori pentru că-i fură la factură providerul... Seara, venea acasă rupt, dar îl luam pe sus și-l târam prin oraș, că doar eram obosit și plictisit de atâta stat degeaba. Eu terminam filmările în maxim două ore, pe la prânz, cu tot cu drum și vrăjeala inerentă...

În afară de tot ce-am enumerat mai sus, Dragoș este gentleman-ul perfect, nu suportă cluburile și bubuiala, aruncă hârtiile la coș, nu scuipă pe geam semințe, nu-l surprinzi niciodată scărpinându-se la ”cojones”. Pe bune, pentru mine e o enigmă cum funcționează fără nicio portiță de scăpare. Fără colțișorul lui întunecat unde să urle cât îl țin puterile când nu-l mai țin nervii ! Pentru că nu are așa ceva. Ce, vrei să-și deranjeze vecinii ?!...

O morală în toată povestea asta nu există, neapărat... În afara clișeului ”deci se poate !”, rămâne realitatea statistică: cel mai bun prieten al meu – Dragoș - este o excepție aproape ciudată pentru marea majoritate. Aici mă includ și pe mine, desigur ! Un tip care nu prea își tolerează slăbiciunile și evadările din realitate. Un tip care analizează la sânge riscurile, trăind exclusiv cerebral și calculat. Fără sac de box, fără vicii, fără păcate majore care să-l identifice cu specia din care face parte. E bine sau e rău ? Greu de spus. Este esențial să ne calculăm riscurile ? Să trim cerebral, fără derapaje și excese ? Din nou, părerile sunt împărțite... Rămâne, fără doar și poate, o doză de admirație pentru ceva ce nu reușesc să fiu. Și pentru Dragoș, și ceilalți ca el, o mențiune. Viața însăși este rezultatul unui lanț miraculos de coincidențe fericite. Sau poate doar consecința unui miracol. Oricum ar fi, cred că (din când în când) merită să intrăm cu capul înainte în viață. Fără să citim neapărat și prospectul.
Altfel, s-ar putea să ne trezim într-o zi că nu mai luăm nici măcar o aspirină...

Aspirina, efecte adverse:

sângerări diverse – hematemeză, melenă, hemoragii digestive oculte (eventual cu anemie feriprivă), epistaxis, gingivoragii, purpură;iritaţie gastrică (dureri abdominale, pirozis, greaţă, vărsături), au fost raportate cazuri de activare a ulcerului gastro-duodenal, în anumite cazuri, cu perforaţie; complicaţii infecţioase, inclusiv sindrom Reye (encefalopatie şi afectare hepatică), urticarie, edeme, astm sau reacţii anafilactice; tulburări ale funcţiei hepatice (creşterea transaminazelor), renale şi hipoglicemie

---

Cum m-am lăsat de fumat

Mult mai ușor decât credeam, asta e toată ideea ! Dacă vă așteptați să țin acum o prelegere cretinoidă despre cât de nasol e să fumezi și ce minunat este să te lași, să știți că nu m-ați „citit”. Mi se pare o temă ipocrită până la Dumnezeu toată propaganda asta ”anti”, cu atât mai mult cu cât ar veni de la un fumător de Marlboro roșu, două pachete pe zi, vreo 15 ani. Plus încă cinci ani de Kent 8, tot vreo două pachete pe zi...

Mi-a plăcut să fumez al dracului de mult, de la tabiet, gest, minute câștigate cu ”mai fumez o țigară și mergem”, țigara după masă, după sex, sau țigara de la ”șpriț”. Pe care, apropos, o credeam indispensabilă. Și nu e. Poți să bei liniștit, fără să fumezi, credeți-mă... Și încă ceva: când fumam, nu prea beam cafea. Acum, beau cafea în fiecare zi. Pe o scară a viciilor, recunosc că am urcat destul de sus, și nu regret. Mi-e ciudă, e adevărat, că m-am apucat de fumat, NU și că am fumat vreo douăzeci de ani ca turcul. Pentru că mi-a plăcut. Au fost multe momente când gândeam că dacă e să mă omoare țigara, atunci așa să fie ! Mie îmi place să fumez, și basta ! Tot trebuie să murim de ceva, nu-i așa ?

Ușor-ușor însă, a început să mă enerveze că urcam două etaje și gâfâiam ca o scroafă gestantă. Miros oricum nu prea mai aveam, nici gust, dar oricum, de asta îți dai seama după ce te lași. Tot după ce te lași îți dai seama în ce hal puți. Apoi, mi-am dat seama că mă costă țigările pe lună vreo 6 milioane, minim. Fără weekend-uri, când puteam să fumez lejer trei pachete pe seară... Nu mă deranja neapărat la buzunar, pentru că - știți cum este – de țigări găsești întotdeauna bani – dar a început să mă calce pe nervi ideea că mă sufoc pe banii mei, fără nicio plăcere efectivă. Mă enerva că dacă rămâneam fără țigări la patru dimineața, musai mă duceam să-mi cumpăr, și asta m-a făcut să mă simt ”atârnat” de ceva care mă costă, și are toate șansele să mă ”curețe” în niște modalități extrem de cinice și chinuitoare...

Pentru nimic ! Nicio senzație !

Se spune că nu te lași de fumat din prima încercare decât în mod excepțional, și sunt convins că așa este. Cu fiecare tentativă, mai înveți ceva. Important este să încerci, că până la urmă îți iese. Dacă n-ați făcut-o, nici n-aveți idee în câte variante te poate manipula propriul creier pentru a te apuca iar de fumat... În timp, și tot lovindu-te cu capul, înveți toate trucurile și te lași.
Eu am încercat odată cu niște pastile – se cheamă ZYBAN, și există trei posibilități:
N-au niciun efect, pur și simplu, și atunci le iei degeaba ! (destul de rar). Au efect, duci tratamentul până la capăt (greu de crezut), și atunci te lași SIGUR ! Sau a treia variantă, și cea mai plauzibilă, iei pastilele o perioadă, te lași de fumat (n-ai cum să nu te lași, fumatul devine atât de scârbos încât vomiți), după o vreme nu mai suporți pastilele, renunți, și în două săptămâni te apuci iar...

Eu am pățit-o pe ultima. Dacă vă simțiți „bazați” să urmați tratamentul șase săptămâni, credeți-mă că de fumat vă lăsați fără nicio problemă. În primul rând, vi se schimbă gustul din gură în ceva metalic și scârbos, greu de descris. Ai senzația că ai o spumă de hoit în gură, și când fumezi, nu simți deloc tăria țigării ! În schimb, are un gust imposibil de descris în cuvinte, ceva cu adevărat dezgustător. Cică dacă iei șase săptămâni pastilele astea, ți se întipărește pe creier gustul ăla, și nu mai fumezi niciodată. Posibil, însă eu n-am avut nervi să le iau. După ce am întrerupt tratamentul, m-am chinuit să mă apuc iar de fumat, pentru că vreo lună încă a mai persistat gustul ăla infect, dar nevoia de fumat era intactă...

Și totuși cum am renunțat ?

Întâi, m-a motivat că s-a lăsat de fumat Gigi Becali !
Deci, Becali s-a lăsat de fumat ! EU NU POT ??!!
...Pe bune, Gigi Becali NU MAI FUMEAZĂ !
Nu l-a făcut pe el țigara... Pe tine te face ?!..

M-am lăsat dintr-o dată, pregătindu-mă psihic vreo 6 luni ! Nu vă imaginați cine știe ce exerciții. Pur și simplu, fiind foarte conștient că e o tâmpenie fumatul (cine nu știe asta ?!!), mi-am spus într-o zi de primăvară ”De ziua mea mă las de fumat !”. Cel mai idiot clișeu, știu. Însă ziua mea era în octombrie... Esențial a fost să-mi spun în gând în fiecare zi, de câte ori îmi aprindeam țigara ”De ziua mea, nu mai sunt fumător. Scap de porcăriile astea, slavă Domnului ! Ăsta e cadoul meu de ziua mea !”. Fără presiunea psihică a unui termen apropiat, ești mai relaxat. Una e când spui ”de mâine sau de luni mă las”, și alta este să știi că se întâmplă peste jumătate de an. CEL MAI IMPORTANT este să-ți repeți în fiecare zi poezioara aia, care nici măcar nu e mincinoasă, ci perfect adevărată !

Vreau să vă spun că după vreo două luni, deja aveam senzația că vreau să treacă mai repede timpul, să scap odată de fumat. Tot repetându-mi că îmi fac un cadou lăsându-mă, în fiecare zi, am început ușor ușor să văd fumatul ca pe o adevărată otravă de care trebuie să scap ! Deja, când mă apropiam de 20 octombrie abia așteptam să treacă mai repede timpul, să scap odată de fumat ! E bizar, dar chiar ne putem dresa singurei... Ajută mult la motivație...

Și apoi, m-am pregătit pentru ce e mai rău ! Mi-am închipuit că va trebui să mă lupt cu forme grele de sevraj, cu atacuri de panică, nervi, cu stări de agitație, frustrare...în fine... Ce simți când ai rămas fără țigări, și n-ai de unde să-ți cumperi, la puterea a zecea. Poate din cauza asta, mi s-a părut mult mai controlabilă pofta aia stupidă de țigară. Care nici măcar nu e așa greu de controlat. ”Totul e de la cap”, e vorba unei doctorițe respectabile. De nutriție...
Am simțit nevoia să fumez vreo două zile, suportabil, și apoi chiar ușor controlabil. Pofta să ronțăi am reușit s-o controlez cu o cură de slăbire, în aceeași perioadă. ...Altfel, cred că mă făceam cât o balenă. Explicația (la modul profan), este că atunci când fumăm, niște enzime circulă în corpul nostru și duc informația la creier. Când nu mai fumezi, ele circulă ca proastele degeaba, și ajung la creier fără informație. Iar creierul, cică de fiecare dată când îi dă cu virgulă în stilul ăsta, apelează la comanda primară: mănâncă ceva !
Pofta de ronțăit dispare după o lună, maxim două, dar poate fi controlată și înainte !

Pofta de țigară dispare foarte greu, sau niciodată ! Obișnuiește-te cu ea ! După ce te acomodezi cu chestia asta, ajungi s-o ignori până dispare ! Este esențial să nu te lupți cu ea până te frustrează. Dacă simți nevoia să fumezi de nu se mai înțelege nimeni cu tine, nu-ți stă gândul decât la țigară, pefect ! Fumează o țigară ! După ce o termini, o să te simți fentat și îngenunchiat, dar nu e niciun capăt de țară. Important e să nu fumezi mai mult de una pe zi. Ziua pe care o închei fără niciun fum, în ciuda tentațiilor, o să-ți ofere niște satisfacții incredibile cu tine însuți ! Și putere să învingi și data viitoare. Și să nu faci greșeala să îți pui norme, de genul ”două țigări pe zi”. Nu merge. În câteva zile, ”le îndoi” la loc...
NU te gândi că NU MAI AI VOIE să fumezi NICIODATĂ ! Până la urmă, tu decizi, și dacă te lași, și dacă te apuci din nou. Lasă-ți portițe, și vei fi mai relaxat, deci, mai dispus la luptă. Dacă simți că nu mai poți, fumează o țigară, însă NU și pe a doua ! În rest, totul e de la cap ! O să vezi că nu e dracul atât de negru, și că poți să controlezi pofta de ceva ce NU ARE NICIUN ARGUMENT REAL SĂ FIE O NECESITATE !
Cam asta a fost strategia mea de a renunța la rahaturile astea de țigări. Acum alerg o oră pe bandă, non-stop, și chiar îmi dă o satisfacție URIAȘĂ chestia asta. Mă simt iar liber. Știu sigur că nu mă mai apuc de fumat, pentru că deja am tras niște băute fără țigară, am făcut un Revelion fără țigară, și deja nu-mi mai trece prin cap. Când am simțit că nu mai pot de poftă, am fumat. Oribil gust ! Zero satisfacție, plus o moleșeală grețoasă. Dacă articolul ăsta uriaș vă ajută pe unii dintre voi, în vreun fel, să fie primit ! Dacă nu sunteți fumători, chiar nu-nțeleg de ce ați citit până aici. Iar dacă sunteți, numai faptul că ați ajuns până la capăt ar putea fi un semn că sunteți pregătiți să renunțați !

Baftă !

---

Statul și statul degeaba...

La 54 de ani împliniți, Arno Dubel n-a lucrat o zi, în toată viața lui. Deși este german – adică nația aia dată dracului de arieni luptători, muncitori și serioși – Arno vrea să fie excepția care confirmă regula...

Nu face nimic, pentru că n-are chef !
Acum să nu credeți că e vreun boschetar ! EXCLUS !
Tipul are un apartament cochet, un câine bine hrănit, abonament la cablu și bea toată ziua bere. Pe banii statului german, care îi plătește toate angaralele cu casa (chirie, întreținere, curent și – probabil – abonamentul TV) așa, că e băiat de treabă. Statul, nu Arno... Și tot statul îl remunerează cu aproape 400 de euro pe lună, peste restul cheltuielilor, ca să aibă omul bani de-o bere, na...
Pentru că în Germania Arno reprezintă o ciudățenie, câteva televiziuni l-au invitat pentru a-l prezenta ca pe Fernando de la Caransebeș la Acces Direct. Ceva de genul ”Schaise, frați arieni ! Nesimțitul ăsta n-a mișcat un deget toată viața, și de cincizeci de ani bea bere pe banii noștri !”
Lucru perfect adevărat, întărit și de Arno, care a ținut morțiș să menționeze că ”munca e de căcat” și că ”cei care muncesc sunt niște proști”. În direct, la câteva posturi TV, de au văzut nemții plătitori de taxe roșu în fața ochilor !
Valul de indignare a fost atât de mare, încât la câteva zile un domn blonziu într-un costum impecabil i-a arătat lui Arno o legitimație, anunțându-l că dacă nu se angajează RAPID, statul german nu-i va mai oferi nici măcar o lețcaie și – în concluzie – poate să se ducă dracului !
Ceea ce Arno a făcut, alegând ca punct de lucru o spălătorie unde acum învață să calce rufe... Dacă tăcea, și astăzi ar fi băut ca un filozof bere pe banii lui Shultz și ai Hildei. Pentru că Statul german are de unde, și – în loc să joace rolul unei „potere” moderne, colectoare de taxe, dijme și TVA-uri, alege să fie cloșcă bună pentru toate putorile...

Totuși, nu Germania este țara cu cel mai ridicat nivel de trai din lume, ci Suedia.

Eram curios ce face Statul suedez pentru cetățenii patriei, dar și ce fac suedezii pentru Stat. Așa că am apelat la amabilitatea unei prietene plecate acolo din anul 2000. O cheamă Iulia, lucrează la niște programe europene pentru învățământ, și speră –săraca ! – din toată inima, că la un moment dat va putea implementa și în România câteva din soluțiile avansate de acolo... I-am zis să stea liniștită, să-și ia gândul, și am rugat-o să îmi dea câteva detalii despre cum e acolo. Întrebările sunt ale mele, răspunsurile ale ei... Sunt necorectate, tocmai pentru că m-a surprins să văd că cine scrie corect, scrie corect și după zece ani în Suedia... Astăzi, o primă parte:

1. Ce ofera statul suedez unui tânăr de 18 ani care vrea să plece de acasă, să stea singur ?

Iulia: Pana in urma cu 2 ani de zile era un “trebuie” sa plece tanarul suedez de acasa cand implineste 18 ani. Acum nu mai este asa un trebuie...situatia economica de dupa criza asta a cam schimbat putin lucrurile, dar cu toate ca nu mai trebuie, tanarul tot se muta. In primul rand aici este un sistem foarte bine pus la punct: “sistemul de coada” pentru locuinta. Deci statul sau diferite mari intreprinderi care detin apartamente, radhus(case in sir care au aceiasi arhitectura) sau vile le dau catre inchiriere la organizatia de locuinte (bostadsförmedlingen). Parintii isi inscriu copii in coada pentru locuinta de cand sunt micuti (fiindca se intampla sa stai ani in sir sa obtii o casa). Cand ai obtinut un contract prin aceasta organizatie, este un contract de prima mana adica nu te mai da nimeni afara pe viata, este ca si casa ta numai ca de fapt nu este, nici macar proprietarul de drept nu te mai poate da afara, decat daca esti rau de plata sau faci stricaciuni in casa. Si uite asa are tanarul casa lui cand are 18 ani. Daca nu a fost inscris in coada atunci se inscrie cand intra la facultate pt apartamentul studentesc in care are dreptul sa stea atata timp cat studiaza. Cum plateste tanarul casa? Aici toti tinerii muncesc, chiar daca vin din familii foarte bogate. Lucreaza sambete si duminicile sau oricand are timp liber, si face munca de jos indiferent de ce situatie materiala au parintii. Toti sunt invatati sa aprecieze valoarea banului si sa fie modesti de foarte mici. Plus ca toti tinerii care se duc sa studieze mai departe dupa liceu primesc un ajutor de la stat, un inprumut in fiecare luna cat este la scoala, plus un fel de ajutor care se adauga la imprumut, suma care ajunge in jur de 7500 de coroane adica in jur de 750 de euro. Imprumutul de la stat se plateste inapoi dupa 1-2 ani dupa terminarea studiilor cu sume modice adica esti gata cu plata imprumutului cand iesi la pensie. Ca sa mobileze si sa cumpere tot ce au nevoie intr-o casa exista o multime de posibilitati: de la a cumpara lucruri la mana a doua pe internet pana la a cumpara in rate de la magazin. Pentru sume mici in jur de 20000 de coroane (2000 de euro) nu se cer garantii, special daca esti student...

[continuarea, mâine]

---

Ghid de supraviețuire în România

Dacă locuiți în România și nu prea ieșiți din casă, sau dacă intenționați (din cine știe ce motive cretine) să vizitați această frumoasă țară din estul Europei, este vital să parcurgeți următoarele rânduri, pentru supraviețuirea dumneavoastră și a sistemului endocrin cu care sunteți dotați prin naștere...

Episodul I – drumuri naționale și mediu rural

Cum recunoașteți România ?

Pe harta Europei, după forma bizară. Probabil datorită ponderii uriașe de curve pe care le găsim pe teritoriul țării, România are forma unui pește gras, cu bot ascuțit și gura deschisă. De foame...

Dacă vă aflați pe teritoriul țării, România poate fi ușor recunoscută după drumurile improprii, dar mai ales după lipsa indicatoarelor. Dacă doriți, de exemplu, să ajungeți din punctul X - să zicem, București - în punctul Y - să zicem, Brăila – aveți toate șansele să ajungeți în punctul Z – să zicem, Brașov. Nu vă impacientați ! Puteți cere indicații băștinașilor, care vorbesc perfect limba engleză, sau gesticulează admirabil. Înzestrați cu un simț al umorului ascuțit, aceștia vă vor indica, în marea majoritate a cazurilor, o direcție greșită. Din ”spirit de glumă”, pentru că aveți număr de București, sau pur și simplu pentru că s-au săturat de ”străinii ăștia jegoși care vin să ne fută femeile”...

În mediul rural, dacă veți rula cu viteza regulamentară de 50 km/oră, puteți observa pe ambele laturi ale drumului garduri de fier vopsite în general în verde, și la fiecare poartă, un grup de 2-3 băștinașe, sprijinite în baston pe câte o băncuță. Aceste femei – denumite de localnici ”țațe”, sunt îmbrăcate complet în negru, de la ultimul deces în familie, utilate cu batic și dinți de aur sau oțel. Absolut toate sunt supraponderale spre diform, datorită excesului de muncă grea, halva și mâncare de cartofi în Postul Mare. Aparent, nu au nicio treabă. În realitate stau ”la drum” să vadă ”cine mai trece pe uliță”, cine cu cine s-a mai însurat, cine vine beat și dacă au sosit buteliile la Primărie...
Extrem de evlavioase, localnicele sunt experte în colivă, colaci, sarmale și blesteme, acestea din urmă variind în funcție de zonă:

SUD, SUD-EST , Bărăgan: Arde-te-ar focu să te ardă !
NORD-VEST , Ardeal: Fută-te Dumniezău !
NORD-EST , Moldova: Grijania mamii tale dă bățâvan !

Dacă veți depăși viteza regulamentară de 50 km/oră, aveți toate șansele să descoperiți că rabla aia grena cu o ”navetă de bere” pe plafon și abțibilduri reflectorizante este o mașină de Radar... În România este recunoscută ca ”Dacia break”. Nu vă impacientați ! Polițiștii – recunoscuți după uniformele de chelneri și burțile imense nu sunt interesați de carnetul dumneavoastră de conducere. I-ar tenta mai degrabă o mică ”sumă compensatorie” în monedă națională, echivalentul a ”două litre de țuică”...

ATENȚIE ! Dacă veți observa cumva un semn care indică intrarea pe o autostradă, întoarceți mașina imediat și prezentați-vă la prima secție de Poliție, Vamă sau Ambasadă. Cu siguranță ați greșit țara, pentru că în România nu există autostrăzi !

Gropile din carosabil nu sunt rezultatul vreunui conflict armat. Stați liniștit, nimeni nu vrea să cucerească România ! Explicația poate fi găsită în pasiunea nebună a edililor pentru asfaltări ! Românii asfaltează cu dragoste fiecare drum din țară, de cel puțin două ori pe an ! Oficial, de vină este solul nisipos și instabil. Neoficial, de vină sunt comisioanele care au prostul obicei să fie încasate odată cu fiecare execuție...

Dacă veți întâlni o procesiune funerară, nu vă panicați. Răcnetele isterice și cântecul jalnic de goarnă nu reprezintă un pericol iminent pentru dumneavoastră. Feriți-vă însă de ploaia de monezi și înzestrați-vă cu răbdare și o figură plină de compasiune, până când drumul se bifurcă spre cimitir sau biserica locală.





În cazul în care aveți norocul să vă intersectați cu o nuntă, veți fi surprinși să constatați că mulțiumea se distrează nonșalant în mijlocul carosabilului, din lipsă de spațiu sau pur și simplu din entuziasm. Nu încercați să grăbiți degajarea drumului, pentru că nuntașii sunt beți, și de cele mai multe ori agresivi, că doar ”odată e nunta” ! În cazul în care mirii sunt – spre norocul dumneavoastră – de etnie rromă, puteți aștepta răbdător până la trei zile, sau alegeți altă rută...

În România, animalele sunt ocrotite și respectate, fără excepție ! Libera lor circulație vă oferă posibilitatea de a surprinde în trafic grupuri organizate de câini, rațe, găini, vaci, oi, capre sau puradei jegoși și despuiați care traversează la pas carosabilul. Recomandarea noastră este să așteptați răbdători, imortalizând momentul cu ajutorul telefonului mobil...

România poate fi recunoscută și cu ochii închiși, dacă aveți un simț olfactiv dezvoltat. De fapt, dacă aveți simț olfactiv și atât. Aromele locale variază, în funcție de zonă, astfel:

- Ferme de pui, ferme de porci, fabrici de clei de oase, incineratoare, fabrici de electrozi, stații de epurare, terenuri fertilizate cu bălegar proaspăt, popasuri cu mici, fabrici de vopsele, ferme de vaci, stâne, gropi de gunoi, W.C.-uri ecologice, combinate siderurgice (miros de mortăciune marinată), plus numeroase alte atracții specifice. În zonele dens populate vă puteți delecta cu mirosul tradițional de ceapă, chiar dacă biata legumă lipsește cu desăvârșire. Dacă încercați să vorbiți cu localnicii despre săpun sau pastă de dinți, s-ar putea să vă considere eretic, să vă tăvălească prin smoală, pene, și-ntr-un final, să vă ardă pe rug. Pentru mai multe detalii, apelați cu încredere la un ghid turistic local...

Mâine vom continua mica noastră incursiune în România, concentrându-ne atenția asupra specificului urban ! Până atunci,

Have a Nice & Safe Day !

---

De la Dumnezeu la Dumnezeul mă-sii...

A apărut de curând un nene, profesor sau ceva de genul... Coruț îl cheamă , și e clar că și-a făcut un țel în viață din a mătura pe jos cu Creștinismul. A publicat niște cărți în care demontează (desigur, cu argumente demne de luat în seamă) întreaga filozofie care stă la baza bisericii moderne, așa cum o știm.

Legat de ce cred eu, se poate spune că sunt un ”liber cugetător”. Sunt convins că există un Dumnezeu, pentru că bunul simț și logica mă obligă să admit că nu sunt eu manifestarea supremă a existenței, și mai ales că n-am apărut din nimic. Mai sunt convins că Dumnezeu, în suprema Lui potență și înțelepciune n-avea nevoie să bată în cuie un fiu de tâmplar evreu, doar ca să ne învețe pe noi ce e dragostea. Îmi sună chiar stupid. La fel ca tradiția aia cu tăiatul de miei. Adică Iisus Christos - băiatul ăla de treabă care te învață să ierți, să întorci celălalt obraz când îți iei o palmă și să îți iubești inclusiv dușmanul – ce face ?! - ia o pauză de discurs pacifist, și între învierea lui Lazăr și o cumetrie cu pește și pâine, ne recomandă să luăm beregata mieilor în cinstea lui !

Sună cel puțin imbecil, ptiu, Doamne iartă-mă !

Nu dezvolt, pentru că s-ar putea să mă/vă pierd în câteva zeci de pagini de filozofie personală care pe mine m-a terminat psihic la un moment dat, iar pe ceilalți are toate șansele să nu-i intereseze... Pentru cler și dogma creștină sunt un eretic, și dacă mă nășteam pe vremea Inchiziției aveam toate șansele din lume să fiu prăjit la foc mic, de dragul mântuirii... Am convingerea că există și astăzi preoți habotnici care ar putea face parte cu succes din consiliul de onoare al Inchiziției, dar nu le mai permit legile moderne. La polul opus, se află personaje înfierbântate ca maestrul Coruț, negru în cerul gurii și încrâncenat împotriva Creștinismului de zici că tot liceul a luat șuturi în cur și bobârnace în frunte de la Iisus Christos. Pe care, apropos, îl numește foarte cătrănit, ”Jeshua”.

Cert este că religia creștină pierde rapid teren în fața fluxului de informație, în lipsa unor relatări istorice credibile și ca urmare a numeroaselor contradicții, exagerări și chiar expuneri lipsite de logică. Creștinismul este naiv și arhaic. Exagerat, romanțat și plin de semne de întrebare. În curând, depășit. Totuși, înainte să adorm, îmi fac semnul crucii, pentru că am fost botezat ortodox și o să mor ortodox. Este cea mai la îndemână formă de exprimare mistică pe care o am, vine firesc, și pentru mine reprezintă o punte spre Dumnezeu. O formă convențională de exprimare a credinței. NU a religiei. Odată cu asta vine și respectul pentru o poveste care a schimbat Lumea...

Domnul Coruț uită, în încrâncenarea lui, că Omenirea a ieșit din întunericul Evului Mediu tocmai datorită Creștinismului. Noul curent religios (sau noua sectă, ca să-i fiu pe plac) a mai nivelat diferențele sociale, generând – în rândurile unei umanități nu foarte departe de maimuțe – conceptul de toleranță, iertare, moralitate. Desigur, exagerat, eronat sau imposibil de aplicat în multe situații. Prost interpretat și implementat abuziv într-o puzderie de cazuri... Însă suficient de puternic cât să ne schimbe lumea în bine. Faptul că o legendă frumoasă a devenit crez pentru miliarde de oameni, și faptul că tot fenomenul ăsta bizar a reușit în mare măsură să dea jos Omenirea din copac, e lucru mare ! Inexplicabil, la o adică, pentru un ateu. Suspect de ciudat... Pentru mine, Creștinismul este cea mai bună dovadă a existenței unui Dumnezeu. Care nu bate pe nimeni în cuie, dar dacă vrea, în modalități numai de el știute ne face să credem cu miliardele o povestioară naivă, pe care în curând n-o s-o mai creadă nici copiii de clasa a 4-a...

Creștinismul a generat și abuzuri, manipulare și ipocrizie. Pentru că vrem, nu vrem, la baza oricărui lucru de pe Terra stau oamenii și slăbiciunile lor. Dincolo de rele, povestea naivă a unui fiu de tâmplar evreu a reușit - cu adevărat miraculos ! – să ne scoată din întuneric.

Pentru transformarea Omenirii în Umanitate, Creștinismul merită mai mult respect decât arată exaltatul domn Coruț. Chiar dacă se bazează pe multe argumente solide, chiar dacă îi împărtășesc multe din păreri și convingeri, atitudinea lui obraznică mi se pare inacceptabilă. Îmi aduce aminte de un profesor cretin care s-a grăbit să anunțe niște copii de clasa a doua că Moș Crăciun nu e decât o invenție...

---

Sinuciderea televiziunilor

Ați auzit de Spike și Guess Who ? Unii dintre voi da, alții aud pentru prima dată numele astea două. Important este că au auzit de ei cel puțin un milion de români care le-au vizionat videoclipul pe Youtube. Băieții ăștia cântă hip-hop, adică nimic senzațional, n-au câte patru ochi și nu levitează. După toate aparențele dar mai ales după toate așteptările românești, cei doi ar trebui să nu existe pe piață. Să dispară undeva în anonimat încă înainte să răzbească, așa cum se întâmplă cu alte câteva sute de artiști și wanna be hip-hop din România.

Și totuși, Spike și Guess Who? au plecat asistați de Jandarmerie la Vatra Dornei. O zi mai târziu, câteva sute de puștani din Plopeni (!) interpretau la unison piesele celor doi, în cor, de parcă discografia Spike și Guess Who? Ar fi făcut parte din programa de liceu !
Se întâmplă în Romania, cu doi hip-hopperi NEDIFUZATI multă vreme de niciun post de radio, pe motiv că nu sună comform cu ce vrea piața. La Radio Zu li s-a explicat că nu vor intra în playlist-ul postului pe motiv că ”nu sunt suficient de zu” !

Apoi, au explodat pe internet. Downloadați, recomandați și căutați pe ”www„, cei doi înregistrează acum un succes pe care, sincer, nici măcar ei nu-l sperau. Videoclipul cu pionieri a apărut târziu și tardiv pe posturile TV, ca o recunoaștere forțată. Dacă un milion de români vizionează pe Youtube o melodie nedifuzată de radiouri și televiziuni, înseamnă că media românească are o problemă... Și mai înseamnă că și radiourile, dar mai ales televiziunile sunt în rahat până la gât. Propriul rahat...

Spike și Guess Who? reprezintă un produs promovat exclusiv pe Internet. Fără posturi de radio, fără televiziuni muzicale, fără conferințe de presă pompoase, cei doi și-au câștigat popularitatea (uriașă, credeți-mă !) făcându-se cunoscuți doar în virtual. Acolo unde generația tânără își exercită opțiunile cu adevărat ! Acolo unde un click nu poate fi interpretat, nuanțat și răstălmăcit. Profesioniștii din radio, plătiți să ȘTIE ce vrea publicul, dorm în ghete. Habar n-au pe ce lume sunt, deși se cred ”mafaldele” show-bizului.. Și asta le va închide încet dar sigur, prăvălia...

Conţinutul programelor TV denotă disperarea înecatului. Invitaţi de cea mai joasă speţă, oameni dezechilibraţi mintal în lumina reflectoarelor, numai pentru a capta atenţia plebei. Punctul de rating este acum plătit cu o sumă ridicolă. Reclama se mută pe net, unde e mai ieftină, si unde sunt tot mai mulţi consumatori. Televiziunile se scufundă, şi pe termen lung se vor sinucide, tocmai din dorinţa de a ieşi mai repede la mal. În casele românilor, televizoarele sunt monopolizate de părinţi și bunici, pentru ştiri cretine, Acces Direct sau Happy Hour. Noaptea ne mutăm pe OTV. Puştanii se mută pe Internet, unde îşi aleg conţinutul, şi pierd astfel automatismul de a pune mâna pe telecomandă. O generație întreagă alege să nu mai crească la televizor, ci în fața monitorului. În timp, obișnuința de a porni televizorul pentru știri va dispărea, și odată cu ea, încet-încet, toate automatismele legate de televiziune. Puștanii de azi se pișă pe ce văd la televizor. Noua lor televiziune este Youtube, unde aleg ce să vadă, în timp ce la televizor performează Nikita. Sunt o generație întreagă ! Peste niște ani, nu foarte mulți, adolescenții de azi vor fi publicul vizat de reclamă. Consumatorii și plătitorii de facturi, deci automat, țintele spoturilor publicitare. Numai că ”țintele” habar n-o să aibă cine e Esca. N-o să-i intereseze, și dacă îi va întreba cineva, în cel mai bun caz o să dea un search pe Google. Publicitatea la televiziune va fi văzută de pensionari cu trei lei în cont, deci neinteresanți pentru clienții televiziunilor. Prețul reclamei va fi tot mai mic, până când stațiile n-o să-și mai permită să achite facturi, salarii sau programe. Pe cei care ar fi trebuit să le facă audiențe îi va durea în cur. Ei își vor face cumpărăturile online și vor accesa programe interactive pe Internet. Pe vechiul televizor se va așeza praful. Și un mileu vechi de la bunica, de când croșeta noaptea târziu, cu ochii zgâiți la Dan Diaconescu...

[publicat parțial în Oblique Magazin]

---