Ești EMO, deci exiști...

Toată lumea face mișto de puștanii ”Emo”. Cred că au apărut câteva sute de bancuri, dacă nu mai bine, despre curentul emo și prozeliții lui... Unele sunt chiar reușite, pentru că dacă vine vorba de făcut mișto de cineva, românii sunt printre cei mai buni din Lume, de departe ! Altele sunt doar macabre, sau îndoielnice. Toate însă, denotă o lipsă de cunoaștere a unui fenomen pe care ne-am grăbit să-l ridiculizăm fără să avem cea mai mică idee despre ce reprezintă...

Acum pe bune, câți dintre noi știm ce înseamnă ”curentul emo” ?...

Emo – de la ”emotional”, a fost denumirea generică pentru un gen de punk melodic, apărut undeva prin 1984. Trupa Rites Of Spring avea să surprindă, pentru că intercala pasajele violente de punk cu ”bridge”-uri soft, vocale și foarte lirice. Mai târziu, ideea celor de la Rites Of Spring este îmbrățișată de mai multe trupe, însă cea mai importantă este Moss Icon, apărută în 1986. Formația s-a bucurat de un succes moderat, însă a influențat decisiv cam tot ce a însemnat curent Emo, până în prezent. Artiștii adoptau exact look-ul pe care îl identificăm astăzi la adepții curentului, iar muzica lor era concentrată în principal pe elemente lirice, melodice. Pe EMOțional...

De-aici, puștanii cu părul lung, brunet, acoperindu-le fața, cu origini clare în punk look-ul american. Adică, ceva mai îngrijit decât cel britanic, ușor ”metrosexual”, spre fetish. Bun, rău... imposibil de catalogat. Chestiune de gust. Oricum, mulți dintre adepți sunt socotiți supra-sensibili, deci – în viziunea unora – ridicoli. Apoi, tot aspectul funest inspiră depresie și pesimism, de unde și izvorul nesecat de bancuri cu emo care se taie cu lama... Adevărul este undeva la mijloc, pentru că DA, există adepți ai curentului Emo care se taie cu lama, sau care plâng, însă asta nu are legătură cu filozofia muzicală pe care un adoptat-o, ci mai degrabă cu structura lor psihologică. Auto-flagelarea este un simptom, nu o manifestare a unui trend muzical... Probabil, o sensibilitate sau poate chiar o înclinație spre depresiv care – întâmplător – se potrivește cu...bancurile. Cred că întâi ai o înclinație nativă spre a te tăia cu lama, și abia apoi te atrage curentul Emo. Nu invers...

Și până la urmă, nu văd de ce n-ar fi deprimați ! Uitați-vă puțin în jur. Pe stradă, pe palierul de bloc, la televizor. Poate chiar la noi înșine...

Vedeți multe motive de optimism ?...

Și-apoi, să nu uităm că EMO este o ATITUDINE. Să zicem că niște copii ascultă muzică. Ascultă niște versuri. Urmează o filozofie, și din cauza asta plâng în hohote, apoi se taie cu lama...

...DECI GÂNDESC !

Au o poziție, sunt capabili să simtă, să înțeleagă o realitate și să reacționeze în consecință. Chiar dacă înțeleg totul pe dos, sau conform Adevărului absolut. Poate bat câmpii, sau poate au dreptate, nu asta contează ! Important este că TRĂIESC INTENS, ca urmare a unui proces intelectual și emoțional specific vârstei !

Ați uitat că erați fani ”Depeche”, și purtați blugii ăia drepți ca burlanul ?! Freze de filfizon, cu păr lins, coborât ”feciorelnic” până la bărbie... Ați uitat că erați rockeri, purtați ”stretch” – adică niște colanți supraelastici, ridicoli până la Dumnezeu ?! Ați uitat că dădeați din cap până vă amorțeau gâturile, sau vă mai spărgeați accidental dinții în crucile mari din tablă, atârnate invers... Ați uitat că scriați poezii, visați cu ochii deschiși, căutați Adevărul Absolut și vă răzvrăteați împotriva întregii Lumi ?!

Toate astea, la vremea lor, au însemnat expresia personalității fiecăruia dintre noi. Știam pe de rost niște versuri, credeam în ele, filozofam... Nu te regăsești în nicio tabără ?... În nicio extremă ?... nasol. Înseamnă că nu ai existat ca individualitate, și asta te recomandă cel mult într-o bancă de organe.

Nimic nu mă enervează mai mult decât lipsa de reacție, de expresie sau de opinie la generația tânără. Lipsa de sclipire, de atitudine. Blazarea incredibilă pe care o văd pe mutrele unor adolescenți care ar trebui – conform vârstei – să fie ”mânați în luptă” de o efervescență emoțională unică !

Când ești tânăr, viața înseamnă patimă !

Adolescenții ar trebui să muște din viață, să aibă atitudine, chiar dacă greșesc ! Să-și facă idoli, și tot ei să-i doboare, să plângă, să râdă cu lacrimi, să iubească obsesiv ! Să scrâșnească din dinți, să-și muște buzele, SĂ TRĂIASCĂ ! Totul la extrem !

Ceea ce nu se mai întâmplă, tovarăși...

Suntem din ce în ce mai „wanna be”-uri, imitând trend-uri și clișee cretine, pentru a părea cool... ”Oamenii noi” îmi lasă senzația că nimic din Lumea asta n-ar putea să le trezească o emoție... Nu-i interesează nimic în mod special, sau mai mult de câteva zile, nu visează, nu știu să iubească. Parcă sunt doar o armată de roboți. Desigur, o parte... din ce în ce mai aproape de majoritate, așa cum dictează trend-ul...

Aproape îți vine să te (sau să-i) tai cu lama, dacă te gândești...

Revenind la subiect, EMO este, până la urmă, o atitudine. Sublimă sau genială. Bună, rea, cretină, puerilă sau teribilistă.  Într-o Lume tot mai lipsită de personalitate. Una pe care am batjocorit-o într-atât încât am transformat-o în ridicol, în paria, uitând că și noi am fost un fel de EMO, la un moment dat... Și poate tocmai asta ne-a trasat (puțin, sau decisiv) începuturile propriei individualități. Ironia mi se pare a fi o abilitate remarcabilă a lui Homo Sapiens. Auto-ironia este sublimă și catalizatoare, ca bicarbonatul. Începeți cu ultima, și o să vedeți că până la EMO, vom râde mai cu poftă de noi înșine... Și până la urmă, nu-i nimic rău în toată chestia asta...

---