Apocalipsa - ghid de supraviețuire

În cazul în care prindem în viața asta o Apocalipsă (ceea ce, pe bune, chiar nu e exclus...), ar fi bine să ne luăm câteva măsuri de precauție. Ce-ar putea să ne ajute dacă supraviețuim, ca în filmele astea cu 2012. Ați observat că în toate filmele cu Sfârșitul Lumii, niciodată nu vine Sfârșitul Lumii ?... Al dracului homo sappiens, scapă de fiecare dată, ca șobolanul...

Apropo, cică au detonat niște guverne nu știu ce atol în larg, în cadrul unui experiment nuclear... Atolul a dispărut, și după o vreme, la orizont s-a înnegrit apa... Erau șobolanii supraviețuitori de pe atol, cu miile, înotând de zor spre mal...

1. Ce-o să mâncăm ?

Șobolanul o să fie ultima formă de viață în carne și oase de pe Pământ. Este imposibil de eradicat. Lupta omului cu șobolanul din orașe este un război pierdut. Șobolanul este înfiorător de inteligent, gândește în haită, lucrează în echipă. Se sacrifică pentru grup. Șobolanii sunt experți ai subteranului, cel mai ferit habitat de pe Planetă... Poate să roadă și oțelul. Mănâncă aproape orice. Șobolanul, pur și simplu n-o să dispară decât cu Terra toată. La ultimul apel, nu noi o să fim ultimii...
Ceea ce înseamnă că la un moment dat, după ce o să dispară toate formele de viață din jur, o să rămânem noi și ei. Bine, și niște larve, niște ciuperci și niște ciorchini de bacterii, dar cred că o să preferăm carnea... Șobolanul o să fie ultima noastră sursă de hrană. Așa că obișnuiți-vă cu el. Luați unul acasă și îngrășați-l cu junk-food. Mai rotofei, s-ar putea să vi se pară chiar îmbietor... Nu vă descurajați dacă nu vă iese din prima ! Până la Apocalipsă aveți timp să deprindeți tehnica, sau dacă nu, oricum, foamea este cel mai bun profesor...

2. Unde ne adăpostim ?

În subteran. Presupunem că suprafața pământului este toxică și ostilă vieții, că doar e sfârșitul Lumii, nu ?... Afară sunt problemele, în adâncul pământului e liniște... Și dacă se poate trăi la suprafață, oricum, afară sunt prădătorii, de toate felurile. Oamenii au toate șansele să aleagă subteranul, după Apocalipsă... Este locul cel mai ferit. În grupuri compacte, specializate, ne putem organiza binișor într-o rețea de canalizare... Sunt milioane de kilometri, la nivel planetar, deci ar fi loc pentru multă lume... Acolo sunt și șobolanii, apropo... Și e întuneric și umed. Avem nevoie de lanterne puternice și de mulți-mulți acumulatori... Cel mai probabil, până la Apocalipsă o să găsim și o formă de energie regenerabilă cu oxigen, deci baterii să tot fie... Dacă nu, în câteva generații o să ne crească ochi mari și rotunzi, cam așa...

3. Cum ne organizăm ?

În grupuri, obligatoriu. Credeți că după ce se instalează haosul, oamenii o să fie o turmă pașnică și solidară ? Am vrea noi... Suntem primate, suntem agresivi și teritorialiști, suntem lacomi. Suntem frustrați, deci o să fim periculoși. Trebuie să ne apărăm spatele în găști. Ne vom întoarce la forța majorității, în cea mai fizică formă posibilă. O să fie violatori, criminali, deviați și obsedați, liberi în lume. N-o să existe Poliție, decât dacă o fac grupuri de oameni. Fără nicio autoritate care să li se opună, animalul prădător din om o să zburde liber, și nu vă faceți iluzii că suntem mai buni de atât...



Cinci obiecte indispensabile în era post-apocaliptică

1. Armă de foc și gloanțe. Clar, prima opțiune ! Cine o să aibă armă de foc, o să conducă turma. Fie că vorbim de o bandă de canibali sau de o gașcă de creștini pașnici, mâncători de ciuperci și larve, tot arma o să decidă. Cine o are, are pâinea și cuțitul. E ca și cum ești un fel de Dumnezeu, pentru că poți să decizi cu o apăsare de trăgaci cine trăiește și cine moare. Deții autoritatea supremă. Ești ascultat, respectat, urmat... Noii lideri ai Planetei o să fie oameni cu arme de foc...

2. Antibiotic. Cât mai puternic. Condițiile mizerabile de viață o să ne îmbolnăvească pe cei mai mulți dintre noi. Infecții, febră, boli contagioase... Îți trebuie un antibiotic deja inventat, că acum degeaba îl mai născocim din mucegai pe următorul... E prea slab pentru oferta de viruși de pe piață...

3. Vitamina C. Cât mai multă ! Dacă nu mâncăm fructe sau legume pentru perioade foarte lungi de timp, facem scorbut. Fără vitamina C, ne cad toți dinții. Într-o lume post-apocaliptică, e mai greu să îți faci implant sau să mănânci numai alimente moi... Cine n-are dinți, e ca și mort. E o chestiune de timp până crapă de foame...

4. Briceag elvețian. Ustensila aia este lucrătura diavolului ! Are orice ! poți să înșurubezi, să tai,să sfâșii, să smulgi, să decupezi, să înțepi, să apuci, să găurești...Tot ce nu putem să facem cu unghiile, face briceagul ăla... Luați-vă unul utilat, neapărat...

5. Sac de dormit termo-izolant. S-ar putea să îndurăm diferențe de temperatură incompatibile cu viața, așa că n-ar strica o piele de rezervă. Blana de animal s-a demodat de mult... Material gortex, baby !

---

Testament

Conceptul în sine mi se pare inutil... ”După mine potopul” mi se pare o exagerare... ce treabă mai am după moarte cu starea vremii ?!... Dacă eu nu mai sunt, de ce-ar mai conta că voi încă sunteți ?... Oricum e frecție la picior de lemn, pentru că nici voi n-o să mai fiți, nici următorii, și-așa mai departe... Și dacă ar conta, odată mort, oricum nu mai faci parte din existență, așa că dă-o dracului, și odată cu ea, pe cei rămași temporar în urmă... Sună nihilist, dar e adevărul sec... E o chestiune de timp până o să redevenim pământ. E tot o chestiune de timp până pământul o să redevină praf, și-apoi piatră, și-apoi foc, și de la capăt, pământ. Și iar noi... Vă grăbiți undeva ?... Pe toți ne ”freacă” ce-o să fie după ce n-o să mai fim. De ce ? Inutil, și totuși instinctiv, pentru că ne e greu să acceptăm că ne ducem și nu mai avem nimic de făcut pe lumea asta, decât printr-un act solemn care îngrașă notarii... Ne ducem, sau ne întoarcem ?... Cine știe unde... Testamentul este exprimarea scripturală a incapacității noastre de a accepta că vine un moment când ne întoarcem în glod și gata... Vrem să lăsăm niște urme după ce încetăm să pășim... Caraghios. Și totuși, îți pasă. Greu de explicat pedanța asta vis-a-vis de ce-o să fie după tine, deși tu oricum nu mai ești și nici ceilalți n-o să mai fie multă vreme... În fine... dacă se poartă, atunci să fie...

 

TESTAMENT

1. Vreau să fiu incinerat. Ideea de groapă, sicriu trapezoid din lemn ieftin, noroi, viermi și crucea aia sinistră m-ar face să mă răsucesc în criptă ca mixerul... ceremonia de înmormântare a ortodocșilor este patetică, penibilă, grețoasă, primitivă, inutilă și exhibiționistă ca o curvă pe centură, îmbrăcată în negru... Nu vreau poză ovală, cu margine aurită, nu vreau coroane din garoafe, nu vreau babe orăcăind. Nu vreau să-mi legați picioarele cu o sfoară. Nu vreau vată în nas. Nu vreau giulgiu, popă, cuie, vin, colivă sau colaci de pomană. N-au niciun gust. De fapt, nu vreau nimic...

2. Dacă mai e ceva bun în mine,înainte de crematoriu, vreau să luați tot. Piele, retină, plămâni (deși nu vă recomand), rinichi, ficat și ce-o mai fi disponibil... Cu tendoanele să se joace mâțele... Cine are nevoie, să se îndestuleze după voia inimii din ce-o să mai rămână din carcasă. Resturile dați-le unor câini vagabonzi... Ce rămâne pe-afară, nedigerabil, la cuptor, și ce iese de-acolo,într-o cutie de tablă etanșeizată, să nu mă împrăștii prin mașină...

3. Nu vreau loc de veci. O tâmpenie... Vreau să mergeți în Vrancea, între munți, unde nu se aude decât apa râului și pasărea cerului. Acolo vreau să-mi zboare cenușa, fără destinație,spre nicăieri și peste tot... Vreau să mă întorc de unde venim, dus de vânt... Vreau să fiu colbul cerului și al pământului, în același timp. Vreau să plutesc pe nori și să vă intru în ciorbă. Vreau să mă uit la voi cum faceți sex... Vreau să vă aștept de peste tot și de nicăieri, n-aveți de ce să mă proptiți într-un singur loc, mai devreme sau mai târziu uitat de lume, frământat de buldozere și transformat implacabil într-o clădire de birouri...

4. Nu vreau să plângă nimeni. Cine plânge să stea acasă și să se uite la ”Dansez pentru tine”. O tâmpenie... Să plângi de ce ?... Implacabilul nu se plânge, se acceptă. Nu vreau să fiu urmat pe ultimul drum din Vrancea de niciun apropiat, pentru simplul fapt că nu-mi plac manifestările din obligație. Doar unul, să mă ducă acolo, sus, pe un vârf de munte. Aș zice Adela, sau Dragoș, dacă îl țin genunchii. Dacă nu, tocmiți un om cu ziua și treceți-mă pe caiet.... Ați cunoscut pe cineva să meargă la o înmormântare de plăcere ?... Nu există, și nu vreau altfel. Fără înmormântare, fără alai, fără haine negre... Ce e prostia asta cu hainele negre ?!... Există un cod vestimentar pentru înmormântare ?!...Un fel de morbid fashion ?!... Rahat. De ce ??...cui îi pasă ??!... Mortului ?...

5. Tot ce a fost al meu (începând cu ața dentară, ciorapii, ipod-ul, prezervativele și terminând cu cele mai costisitoare proprietăți) v-aș ruga să le lăsați într-o cutie de carton, într-o intersecție. Să ia de acolo cine vrea, ce vrea. Să se bată pe ele, să se păruiască țigăncile, să se înjure de morți... Dacă vă tentează ceva în mod special, serviți-vă... Restul să fie al cui se nimerește... Fără ”bogdaproste”... Ce cuvânt idiot !... Dacă vă aud că-l rostiți, o să vă bântui până mă plictisesc...

6. Să nu-mi facă nimeni pomană. Vreți să mâncați, mergeți la supermarket. Nu vreau să vărsați băutura pe jos, nu vreau să-mi aprindeți lumânări. Oricum nu le știu și dacă ar fi să le asist, de ce m-ar entuziasma ipostaza ?... După ce crăp, n-am ochi să mai văd, deci lumina voastră mă lasă (la fel de) rece, așa că păstrați-o pentru zilele când se taie curentul...

Dacă am uitat ceva, o să vă anunț post-mortem prin intermediul unei clarvăzătoare,în direct la OTV...

În rest, să trăim !...

---

God Bless The Queen...

În Londra, pub-urile sunt pustii până la patru și după ce ies englezii de la muncă devin arhipline în 30 de minute... După 17.00, În fața fiecărei cârciumi, cel puțin zece fumători, tot timpul, pentru că în pub e interzis... Te simți pedepsit, ca un copil pus la colț, pentru că n-ai voie să-ți iei paharul afară cu tine... Înăuntru, o mulțime de oameni, de toate facturile. ”Office” sau muncitori, la un loc, grupați discutabil... Nu vă închipuiți că se vede clar diferența. După a doua halbă de bere neagră, nu se mai vede aproape deloc...Cu timpul se face cald și e din ce în ce mai gălăgie, găștile se sparg... Grupulețele se dizolvă în alcool ușor-ușor, și pe la 19.30-20.00 toată lumea ciocnește cu toată lumea din jur. Englezii vorbesc tare, mult, și râd zgomotos de cele mai multe ori. Beau repede, pentru că le place starea de matol, și n-au timp suficient să se încălzească... După orele 21.00 nu se mai vinde alcool nici la supermarket. La cele care închid mai târziu, poți să-ți iei de la fructe exotice până la icre negre, dar la alcool e trasă o perdea mată pe care scrie 09.00 - 21.00. În pub, berea lor e bună și dacă nu-ți place berea...

Molipsit de malț și de atmosfera lor relaxată, pun la cale cu Arette un moment comic. ”Să strigăm God Bless The Queen”. Mă ridic cu halba deasupra capului și strig, suficient cât să acopăr oarecum zumzetul de bodegă: ”GOD BLESS THE QUEEN !” . Fără nicio clipă de suspensie, încep să se audă natural de prin toate ungherele: ”Ya, God Bless mate !...” ”Cheers”, ”God bless the Queen, fuck ya, mate !...”. Rapid, pe măsură ce oamenii aud din gură în gură urarea, răspund, tot mai departe, aproape fără excepție. Toți ridică paharul... În 5 secunde, întreaga adunare binecuvântează Regina și ciocnește cu vecinii, apoi - la fel de natural - se întorc toți la forfota lor veselă... Fără excepție, englezii au o mândrie specifică, foarte vizibilă, deși nu fac paradă... Sunt vicioși dar muncesc pe rupte. Viața e scumpă la ei... Sunt bețivani, se bat, dar au un oraș de o eleganță princiară... Au Soho, unde locuiește Amy Winehouse, au și Big Ben. Au niște valori la care țin, chiar dacă aparent, nu dau multe parale pe ele... Sunt urâți și grobieni, mulți dintre ei, sunt eleganți și rafinați alții. Toți au ceva în comun - respect pentru ceva al Angliei... Chiar dacă sunt beți rupți, ultrași sau tocilari, englezii au o mândrie de a fi englez. N-o strigă în gura mare, dar se simte prin fiecare por. Poate de-aia și sunt englezi. Unii sunt țărănoini joviali, alții etalează cel mai fin umor negru... Adevărații lorzi ai eleganței și ai manierelor, tot englezii sunt. Cel mai important, au memorie și conștiință de sine. Îmi place poporul ăsta. Mi-a plăcut Londra la nebunie, mi-au plăcut ei. Țin cu echipele lor de fotbal, îmi place istoria lor, îmi place Churchill, îmi place steagul.... Îmi plac englezii...

---

Rețeta săptămânii...ba p-a mă-tii !

Am descoperit zilele trecute cea mai odioasă rețetă culinară din România ! Am citit-o într-o revistă tabloid, la secțiunea ”rețeta săptămânii”, ceea ce mi s-a părut, cu atât mai mult, stupid... Adică e un fel de rețetă șefă, spre deosebire de celelalte. Mi-e groază să mă gândesc mai departe, dacă asta e numărul 1.... Oroarea se numește ”Adidași pane” și se face prăjind în ulei niște ”unghii de porc” fierte în prealabil... !!


...ADIDAȘI PANE ??!!... la dracu', de ce m-ar face să salivez denumirea asta ?!Vă sună ceva ”gustos” ?... Poate e vreun fetiș alimentar, vreo perversiune nouă, nu-mi dau seama. Am mai văzut oameni cu tocuri de damă în gură, dar n-am văzut pe niciunul să le și mestece. Cu atât mai puțin să înghită...

În fine... Asta e viziunea autorului, cine sunt eu să-i critic opera ?!... Adidași pane... Să zicem că ai mâncat și ți-au plăcut ! Pur și simplu, te dai în vânt după copite prăjite. Bun. Dacă ți-e foame și vrei o porție, cum spui ?... ”Un espresso lung cu lapte, apă plată și o porție de adidași pane, vă rog...” Vreo preferință la producător, sau lăsăm bucătarul să vă surprindă ?”

Oricum, elementul-surpriză nu e nici rețeta, nici denumirea, ci...poza ! De ce aș mânca așa ceva ??!!

...două picioare ciopârțite de porc, cu unghii, pe o farfurie cu ornamente albastre. Sânge, grăsime, un cuțit deasupra, și pe mijlocul membrelor, o tăietură căscată, în care se vede stratul alb de slănină pură... Pentru comenzi acasă, apelați cu încredere la numărul nostru de telefon...

Îl rog pe autor, dacă-și deschide vreun restaurant, să mă anunțe și pe mine, că vreau abonament !
O să mă chinui să transcriu și textul, dacă nu știți ce să gătiți în weekend...

Adidași pane


4 unghii de porc, 300g legume(morcov, pătrunjel,1/2 țelină, 1 ceapă), sare, piper, 1/2 lămâie, 3 frunze dafin, făină, pesmet, ouă, ulei pentru prăjit


PREPARARE:
Unghiile le mai pârjolim odată la flacăra de la aragaz, le curățăm bine și le spălăm apoi. După aceste operații, tăiem unghiile pe lungime (doar pielea) și apoi le punem la fiert. Adăugăm în apă sare, legumele, frunzele de dafin și zeama de lămâie stoarsă. Se fierb până se desprind ușor oasele. Se scot din apă, se scot oasele mai mari ca să păstreze cât de cât forma, și se lasă la răcit. Se sărează,piperează, după care se dau prin făină, ou și pesmet și se prăjesc în ulei încins. Se pot servi cu garnitură de orez sau cartofi pai.

---

Habib, rața și belgienii...

Habib Habibou este un fotbalist care a trecut în cariera lui și pe la Steaua, iar acum joacă în Belgia. Recent, în timpul unui meci de campionat în care Habibou evolua pe final de partidă, a pătruns o rață pe terenul de joc. Cum a ajuns acolo, de unde și în ce scop, nu știu. Mai erau câteva minute din partidă, Habibou se grăbea după egalare, și s-a gândit cu mintea lui de gibon că ar trebui să rezolve situația fără prea multe menajamente. Așa ca a fugărit puțin pasărea, a prins-o de aripi, și – după ce aproape a făcut-o ghemotoc – a aruncat-o brutal în spatele porții ca pe un cocoloș de hârtie la gunoi. Pasărea n-a pățit nimic (aparent), însă gestul lui Habib Habibou a fost atât de mizerabil, încât – vă spun sincer – dacă mă puneai față în față cu el, i-aș fi spart fața aia imbecilă…

Pentru că evenimentul a avut loc în Belgia, deci într-o țară,  imediat după meci au început reacțiile. Întâi, proteste vehemente din partea asociaților pentru protecția animalelor. Apoi, amenințări cu moartea pentru Habibou și pentru toată familia lui… A treia zi s-a sesizat din oficiu si Justiția. Nu, nu l-au arestat preventiv 29 de zile, cum se practică în Romania de fiecare dată când opinia publică are nevoie de sânge. De exemplu, în cazul asistentei de la Maternitatea Giulești – reținută o lună în arest, deși NU este dovedit vinovată, și mai ales NU prezintă pericol public… Dar asta este o altă poveste… Revenind la Habibou – cel care a aruncat o rață în spatele porții – și justiția belgiană auto-sesizată, s-a ajuns rapid la o decizie: fotbalistul a primit 100 de ore de muncă în folosul comunității, și deja a început să lucreze la ele.... 6000 de minute în care să-și pună rotițele alea ruginite din creier la treabă, și să-și dea seama că Belgia nu e în savană …

În România, probabil ar fi putut să-i și sucească gâtul bietei păsări, pun pariu că n-avea nimeni nimic de comentat, sau dacă apăreau proteste, se stingeau a doua zi, după Acces Direct. Probabil din cauza asta belgienii sunt cunoscuți pentru specialitățile de ciocolată, iar noi am câștigat notorietate furnizându-le, după nevoie,  aurolaci minori...

---

Stela Popescu

Astăzi am avut-o invitată pe Stela Popescu la VIZOR MONDEN, și vă jur pe barba profetului că ne-a dat pe spate... După o zi de muncă lungă, ne-a înviorat pe toți ! A fost ultimul invitat, la orele 19.00, și făceam interviuri de la 10.00 dimineața...

În primul rând, Stela Popoescu amestecă perfect un aer retro elegant, cu un stil surprinzător de modern, de permisiv chiar, mai energic cu un tempo decât al nostru. Pur și simplu este argint viu tot timpul, gândind repede și liber, fără să-și piardă vreo secundă decența... Nu face exhibiții lingvistice inutile, și nu evocă povești cu miros de naftalină... Nu știi când trece timpul cu ea...
Apropo, Stela Popescu arată cum o știți. E identică, așa cum o știu de când eram mic. Mi-e foarte clar, n-o să se schimbe niciodată. Este spontană, deși discret teatrală, dar elegantă și subtilă, fără să manipuleze auditoriul... Răspunde fără zig-zaguri. Este incredibil de tonică. Ridică vocea de te face să tresari, când te aștepți mai puțin, și după trei puncte de suspensie, trage o concluzie haioasă...

 E muult mai tonică în realitate decât în orice rol ați văzut-o vreodată, vă jur...

Elena a râs în hohote de câteva ori, și nu e puțin lucru :)...

Stela Popescu s-a adaptat la ”vremea mea”, cu siguranță mai bine decât mine, pe alocuri...Recunosc. E o chestiune de înțelepciune - fără îndoială - și înțelepciunea cere timp și creier... Doamna asta surprinzătoare acceptă mai ușor niște realități și le și înțelege stricăciunea mai bine decât mulți dintre noi, ”ăștia mai tineri”. Și peste toate, are capacitatea să vadă exact ce contează din toată povestea... partea fertilă... Foarte tânără femeia asta...

Doamnă, vă mulțumim pentru vizită !

Echipa VIZOR MONDEN

Ramona; Laur; Liana; Vlad; Ana; Adela; Elena; Liviu

---

Evelina

O cheamă Evelina și este țigancă. S-a născut într-o familie tradiționalistă de ”florari”, și nu i-a lipsit nimic, niciodată, dacă îl întrebi pe tatăl ei, sau pe oricare alt părinte întunecat de lipsuri... A făcut școala generală în Pantelimon, acolo unde și locuia cu părinții ei - zonă în care trăiesc majoritar țigani. Unii ”cu stare”, în case opulente, alții la limita subzistenței, în cartierul numit ”la groapă”... Diferențe de la cer la pământ, de la alb la negru, la fel ca-n viață, fie ea de român sau țigan. Evelinei i-a plăcut întotdeauna cartea. Isteață foc și ambițioasă, a încercat de mică să le descopere pe toate... Își punea tot timpul întrebări, e bine crescută, curată și vioaie, ca argintul viu... Au fost multe momente când a simțit pe pielea ei proasta reputație a unui ten închis... Suspiciuni, atitudine ostilă, glume cu tentă fascistă și dispreț amestecat cu teamă... Țiganilor din Pantelimon le e rușine să spună ce sunt, deși numai unora ar trebui să le fie, și nu pentru ce sunt, ci pentru cine sunt... Valabil pentru orice culoare, nu credeți ? Pentru fiecare paria, există cel puțin alți doi nevinovați care-i poartă blestemul...

După ce a intrat la liceu, Evelina a primit o veste care i-a năruit toate visele. Tatăl ei i-a interzis să mai meargă la școală, pentru că i-a găsit soț. Tot din neam de florari - pentru că dinastiile se păstrează, la fel cum tradițiile sunt apărate cu sfințenie arhaică, într-o societate bolnavă de modernism. Evelina nu are perspective într-o lume a prezentului, pentru că familia din care provine refuză să iasă din izolare... și cum să-i condamni, până la urmă ?... Dincolo de gardul înalt, un ten închis reprezintă pentru mulți dintre noi etalonul moralității. Deși, cei mai mari nemernici pe care i-am cunoscut erau îngrozitor de albi. Deși cei mai nespălați concetățeni care îți întorc efectiv mațele pe dos în spații închise erau - fatalitate - ”caucazieni”...

Simțind că i se năruie pământul de sub picioare, Evelina a încercat să-și înduplece familia să nu o condamne la o viață predictibilă. Fără succes. Într-o zi, s-a aruncat de la balcon. Poate a vrut să moară, poate a vrut doar să atragă atenția. Nu știu exact la ce s-a gândit când a făcut-o... Albi, negri sau galbeni prin naștere, suntem greu de înțeles când alegem să ne punem capăt zilelor la 17 ani... Din fericire pentru ea, a avut Înger. Nu știu dacă era un înger țigan, arian sau metis. Îngerii au întotdeauna aripile albe, ați observat ?... Evelina și-a rupt ambele picioare și și-a afectat grav coloana vertebrală. A stat multă vreme într-un spital alb, a dormit pe așternuturi albe și a plâns lacrimi incolore. Ciudat... Lacrimile n-au niciodată culoare... După multe operații și tratamente chinuitoare, într-un final s-a făcut bine și s-a întors în colivia ei de aur...

Mi-ar plăcea să închei povestea asta cu un happy-end. Să vă spun că Evelina merge în continuare la școală, are note bune, este acceptată de români și nu mai trebuie să audă de la mari moraliști rozalii cum ar transforma-o ei în săpun de casă... Din păcate, Evelina a fost înfrântă de stereotipuri. La 18 ani s-a măritat cu un soț pe care nu l-a ales. A renunțat la școală, pentru că trebuie să aibă grijă de bărbat și de flori. Trebuie să gătească, să robotească prin casă, trebuie să spele haine albe, ca ale tuturor... Într-o zi, s-ar putea să cumpărați un buchet de trandafiri de la Evelina. S-ar putea s-o vedeți pe stradă și să vă pipăiți instinctiv buzunarele, asigurându-vă că mai aveți portofelul. O să observe, dar s-a obișnuit... S-ar putea să vă atragă atenția cu o privire lungă și tristă, și-o să vi se facă frică de deochi... Nu știu, ați putea să vă gândiți la orice, nu-i așa ?... Gândurile - la fel ca și visele, vin în toate culorile curcubeului...

---