Următoarea postare este de fapt un capitol dintr-o carte pe care am început-o acum câțiva ani, și încă nu-mi dau seama dacă este cazul s-o continui... O carte despre secvența mea de timp, ca un jurnal al celor două epoci pe care le-am prins... perioada comunistă și perioada...asta :)... Oameni, momente, evenimente. Unele șocante, unele haioase, unele triste sau romantice. Dacă vi se pare interesant, dați-mi un semn. Dacă vă plictisește sau vă enervează, ignorați-mă :)... faptele și personajele sunt 100% reale... mulțumesc !
(15.11.2007)
Capitolul III - Români(sm) în străinătate
Înainte să încep capitolul ăsta ar fi trebuit să fac nişte precizări pentru a nu fi înţeles greșit. În general, voi cititorii, aveţi prostul obicei să bagaţi la cap exact ce nu trebuie, aşa că – vă rog din suflet – luaţi în considerare faptul că subsemnatul NU face parte din tagma românilor înlăcrimaţi de 1 Decembrie. Toţi naţionaliştii mă lasă rece ca piftia şi – sincer să fiu – nu m-a „coafat” niciodată patriotismul nici măcar în filmele alea cu Valentin Uritescu - cel mai fraier soldat. Odată nu l-am văzut și pe el ofițer, ceva ! Ba mai mult, mă enerva la culme Sergiu Nicolaescu pentru că-l „omora” în toate producţiile ! ...Asta aşa, ca o paranteză critică...
Nu m-au impresionat niciodata textele de genul
„Pe aici nu se trece !” sau
„Treceţi batalioane române Carpaţii..” Indiferent dacă a fost vorba să treaca cine ştie cine sau să trecem noi pe cine ştie unde, n-am făcut nici o scofală în ţara asta, din Antichitate până în prezent. Na, uite şi-acum ce bine ne merge...
În acelaşi timp, voi susţine şi la Judecata de Apoi - chit că Dumnezeu e ungur – faptul că pe lumea asta nebună găseşti puţine popoare înzestrate cu atâta minte câtă (încă mai) au unii români. Istoricul inteligenţei noastre are însă un parcurs destul de dubios, pentru că, daca acum două secole inventam motoare cu reacţie sau cine ştie ce medicamente revoluționare, imediat după 1989 românii brevetau cele mai brutale sau ingenioase metode de hoţie. Asta nu înseamnă (aviz amatorilor) că trebuie să ne etichetăm drept „popor de hoţi” sau „nemernici puşi pe căpătuială” ci doar „puturoşi cu mintea odihnită”.
Păi, să-i luăm exemplu pe nemţi ! Ăştia nu au timp să se gândească (la cât de obosiţi sunt), cât de grea e slujba şi-n ce hal de neepilate le sunt nevestele, pentru că dimineaţa trebuie să fie la slujbă la oră fixă, înţepenesc pe scaune un număr EXACT de ore unde buchisesc până le piere cheful de gândit... Şi dup-aia se culcă...
Aţi văzut cum arată un manual de instrucţiuni pentru o bormaşină în Statele unite ? Zici că e Dicţionarul Explicativ ! Le arată ălora şi ce e priza, le face un desen:
„ăsta e cablul, asta e bormaşina, asta e priza, ăsta e ştecherul. Pe ăsta îl bagi aici, nu acolo, aşa, nu altfel. În priză nu bagi: deget, furculiţă, pisică, nevastă, copil...etc... Bormaşina dă găuri în: lemn, fier, copac, perete. A nu se da găuri în: câine, mână, copil, vecin, ţeavă de gaze, butelie, cap..etc... Găurile date cu bormaşina dăunează grav sănătăţii !” etc..
Păi dacă de câteva zeci de ani – În S.U.A. - Banca se ocupă de facturi şi de manualul pentru orice bormaşină, de unde Dumnezeu să mai gândească americanul ?!... Există pentru toate un Manual !... Numai la muncă să mergi, cuminte, să-ţi faci „job”-ul. Eşti băiat ”salon”, tragi ca măgarul în pantă, ai de toate. Şi Manual, şi bormaşină, în rate, la bancă, pe viaţă...
La noi nu-i aşa de simplu cu munca asta... Ore de vârf în trafic nu există, pentru că românii se duc şi se întorc la serviciu toată ziulica... Mai precis, când au chef. Cafenelele sunt pline până noaptea târziu, chiar dacă e luni, în timp ce weekend-ul începe de miercuri. Angajaţii români standard într-o firmă sunt specialişti în messanger, cunosc cele mai tari site-uri cu bancuri şi vor provoca o adevărată revoltă dacă patronul se hotărăşte să cumpere maşini mici, de oraş, cu două locuri ! Păi ei cu se mai duc la munte ?! Unde să pună schiurile ?!...
Sper că vă este clar că în toată conjunctura asta boemă, românul va găsi tot timpul momente de reflecţie şi contemplare blegoasă, înjurând guvernul, maşinile mici şi pe neamţ...
Se pare că prin 1990 nu mai puţin de 200.000 de români s-au prins că de vină e numai neamţu’, şi au aplicat lozinca aia cu „Treceţi batalioane”... Şi-au trecut toţi în Germania şi le-au arătat ei lor, nemţilor, cum e să te pui cu românu’...
Costică Puşcărie
...nu este un personaj fictiv, „rupt” din scenarii poliţiste, şi nici n-o să-i găsiţi numele prin scriptele tainice ale mafiei locale... El există (probabil) şi azi, că de n-ar fi, nu s-ar povesti... Un pachet de muşchi incredibil de îndesat, Costică îţi lăsa impresia că o mare parte din el a fost decupată şi reataşată prin imprejurimile propriului trup... Dacă aveţi senzaţia că Petre Roman nu are gât, înseamnă că nu l-aţi văzut pe Costică... Un căpşor perfect rotund, ras şi mititel îşi etala patru cute de ceafă dintre umerii enormi. Costică nu avea talie pentru că pur şi simplu nu avea nevoie de aşa ceva...Ba chiar bag mâna în foc că nici nu ştia ce e aia. Avea în schimb două mâini la fel de groase pe cât de scurte...
Bine, recunosc că exagerez...
Erau puţin mai lungi decăt groase...
Să nu mă întrebaţi însă cum avea degetele, pentru că în primul rând, nu suntem la lecţia de anatomie şi în al doilea rând nu am avut plăcerea să le văd. Costică purta permanent nişte mânuşi negre, bine căptuşite. Ca să nu lase urme. Vizibile. Aaaa, nu v-am spus ?! Costică Puşcărie era bodyguard la una din discotecile de pe litoralul românesc undeva prin 1993. La vremea aceea, nu se împământenise încă prostul obicei modern de a da în judecată un club dacă eşti stâlcit în bătaie de bodyguarzi. De obicei, degeaba...
Prin 1993, „paza” prin cluburi era reprezentată de o gaşcă de gorile iritate, veşnic la pândă pentru o trozneală pe cinste. Călcai pe cineva pe picior ? Fractură de maxilar... Te uitai insistent la animatoare ? Coaste rupte, multiple echimoze... Nu plăteai consumaţia ? Şanse minime să te mai găsească în viaţă... În breasla lui, Costică era un adevărat profesionist. Anii petrecuţi în Germania, „la tâlhărie” îl învăţaseră două chestiuni: prima – „când ai de făcut o treabă, fă-o cu nădejde”, iar a doua chestiune... nu şi-o mai amintea exact...Oricum, din toata haita de brute, el era cel mai respectat. Știa să-ți facă treaba cum trebuie și nu lăsa nimic în picioare dacă lansa croșeul... Întâmplarea (fericită) a făcut să mă placă, la fel cum – mărturisesc – şi mie îmi trezise o oarecare curiozitate simpatică, aşa că n-a trecut mult până s-a apucat să-mi povestească la o bere aventurile lui vestice...
„A fost şmecherie în Germania, frăţioare. Greu pân’-am ajuns, că era să ne toarne pă frontieră la bozgori ! Am dat 1000 de mărci la călăuză, băga-mi-aș ¤ CENZURAT ¤ în el de fraier, care s-a tirat cum am trecut dincolo. Dacă-l prind, să mor în puşcărie dacă nu îl ¤ CENZURAT ¤ ! Tai-o prin pădure, stai geană să nu te ginească fraierii cu câini, d-astea... n-am mâncat două zile nimic, să moară mama ! Eram cu mai mulţi fraieri, ăia vroia să se întoarcă, nişte zdrenţe din Craiova plângea că cică se predă ! Vă omor pă toţi, să moară familia mea, dacă se tirează vreunul !, le-am zis... Dacă mă toarnă ăştia p-aici, aţi belit ¤ CENZURAT ¤ cu mine ! Era nasolie, mânca-ți-aș ¤ CENZURAT ¤ ta, că mai aveam faptă şi-mi luam şi coada, şi îmi dădea şi interdicţie, ¤ CENZURAT ¤ bani, ¤ CENZURAT ¤ combinație... Mi-o luam pă Jilava direct, vai morții mei...”
E musai să vă spun că la momentul acela nu reuşisem să definesc tonul pe care Costică îmi povestea însufleţit toată tărăşenia... Era un amestec de psihopat jovial, uneori patern, alteori imprevizibil în accese de dinți scrâșniți. Acum realizez că semăna din când în când cu murmurul victimelor gulagului comunist de la „Memorialul Durerii”. (Nu mă întrebaţi ce emisiune e asta, că pierd firul). Costică ofta des, privind fix şi întunecat în zarea largă pe sub fruntea lui îngustă, lăsându-ţi impresia că dincolo de toată povestea lui se ascunde un adevăr absolut, sfâşietor şi sublim pe care – el, Iluminatul – se încumetase a mi-l dezvălui mie, Discipolul ales... Să nu credeţi că nu l-am ascultat cu gura căscată până la capăt !... Asezonată cu jurăminte pe mamă şi puşcărie, întreaga lui poveste curgea săltăreţ şi ireal de veridic prin hăţişurile unei vieţi învolburate grotesc în peisaje haiduceşti, brutalităţi şi peripeţii pe muchie de cuţit...
„Să moara mama dacă sufla vreunul ! Fraierii dormea sus, şi dacă intrai în casă şi se trezea, nu mişca unu’-n pat ! Stătea sub pătură până plecai, nici măcar vreun telefon nu-ncerca să dea la Gardă, astea, de frică să nu te torni şi să te duci peste ei să le iei beregata. Oricum, îi durea în ¤ CENZURAT ¤ de acarete, că la ei e tot asigurat, le dă ăia toţi banii, dă-i în morţii lor, da’ de bătaie le era frică ! (...) Să moara familia mea dacă îşi ţine nemţii bani în casă ! Dacă turnam patru-cinci sute ziceam mănca-ţi-aş „¤ CENZURAT ¤ ta, Doamne !!” Mai mult acarete, nu aur... Casetofoane, video, ţoale...ia şi cară-le... Unde ¤ CENZURAT ¤ mea le duci ?! Cui le dai ?! Trebuia blat. Nu era treabă, era faptă grea şi nu se merita, da’ ieșea ceva material, nu zic... Odată, a ieşit un martalog cu o puşcă. Cred că era vânător, în sloboz, că avea numai coarne d-alea prin casă. Cică e o grămadă de bani alea, da’ cum ¤ CENZURAT ¤ mea să le cari, că n-aveam maşină mare ?!,,, Fraieru’ a dat peste mine jos, da’ am apucat de ţeavă. N-avea glonţ... „Băăgaaa-mi-aş CENZURAT-n gura ta de husen !!! Scoți pușca la mine, ai ?!” I-am dat o dreaptă, BAAM, planton !... culcarea ! Somn de voie, dă-te-n morţii mă-tii...”
De câte ori apărea câte un BAAM! în povestire, Costică lovea înfierbântat cu pumnul drept în podul palmei stângi... Ochii lui pitiți sub arcade se însuflețeau de ziceai că e un copil de cinci ani în fața bradului de Crăciun. Se îmbujora ca o fată mare la filme deocheate. Devenea mai simpatic, pentru că simpla evocare a diferitelor violențe avea darul să-i aducă bună dispoziție. Au fost multe BAAM!-uri în povestire, multe zgomote seci şi m-am întrebat de multe ori cât putea să dureze „somnul de voie” după genul ăsta de aplicaţie... După spusele lui, există cel puţin douăzeci de nemţi „cunoscători” în domeniul ăsta... Poate mai mulţi, că mi-a povestit pe scurt, (cât te ţin două beri) şi nu şi le mai amintea pe toate... Oricum, a ținut să-mi spună că erau mulți mai răi decât el, și că spre deosebire de alți români puși pe treabă în Germania, el era
”mic copil, să moară familia mea !...”
Postări
