vineri, 28 mai 2010

Sincerely, yours...

Vă spun franc, sunt din ce în ce mai puțin atașat de specia din care fac parte. Din ce în ce mai detașat de suferința Umanității. Subnutriție, SIDA, criză financiară, cancer, încălzire globală. Le merităm cu prisosință, așa să ne ajute Dumnezeu ! Suntem o maimuță agresivă, evoluată eronat, până în vârful lanțului trofic. Nu folosim cu nimic Universului. Suntem niște larve mizerabile și decadente, colcăind împotriva firii. Niciun parazit nu-și omoară gazda, în afară de noi.

Desigur, ați mai auzit pledoaria asta de câteva sute de ori în ultimul deceniu. De atâtea ori ni s-a spus că trăim greșit, încât am ajuns să percepem adevărul despre noi ca fiind un clișeu literar. Dincolo de procedee literare, suntem infecți. Și ce e cel mai trist, suntem armonizați cu noi înșine...

Omorâm puii de focă, lovindu-i cu un levier în cap, să nu le stricăm blana. Măcelărim delfinii în Danemarca, doar pentru a ne demonstra bărbăția. Mâncăm creier de maimuță, decalotată pe viu cu o daltă și un ciocan, în restaurante exclusiviste. Cruzimea înseamnă rafinament. Aristocrație, hrănită cu pește proaspăt, perpelit de viu pe plita încinsă. Nici măcar nu ne mai dăm seama când suntem oribili...

În Spania, oamenii sunt amabili, calzi și primitori, așa cum ne place nouă românilor să ne pretindem... Spaniolii zâmbesc tot timpul, dacă nu găsești o stradă te duc de mână până la destinație, sunt romantici și cred în Dumnezeu. În weekend, torturează un taur mai ceva decât pe ipoteticul Iisus. Mântuitor s-a ales cu trei cuie. Un taur spaniol este împuns de vreo douăsprezece ori, înainte să-i fie secționată jugulara cu o sabie. Totul, pentru amuzamentul oamenilor despre care vorbeam mai devreme... În tribune, spaniolii romantici și amabili răcnesc oleuri, la fiecare suliță înfiptă în carnea animalului. Cruzimea reprezintă tradiție și noblețe. Arena vibrează, în timp ce animalul chinuit își dă ultima suflare într-o baltă de sânge... Un spectacol grotesc, pe care spaniolii îl iau acasă ca pe o piesă de teatru. Nu vorbim aici despre amuzamentul câtorva dezaxați, ci despre un ”sport” național. O tradiție cu care spaniolii se mândresc ! Pur și simpul, nu pot să înțeleg de ce suntem așa...

Zilele trecute am văzut un film cu un toreador învins. O excepție care confirmă regula mizerabilă după care înțelegem să ne stăpânim Planeta. Animalul a reușit să-l surprindă pe călău într-un moment de aroganță, și l-a străpuns. Cornul i-a intrat prin gât și i-a ieșit prin gură. O priveliște sublimă, pentru mine. Am revăzut scena de câteva ori, cu multă plăcere, continuând să mănânc salata de vinete, fără nicio problemă. M-au dezamăgit doar pătrățelele de cenzură, pentru firile mai nevricoase. Aș fi vrut să văd cum țâșnește sângele, vroiam să-l aud pe criminal urlând. Vroiam să știu că suferă, hrănindu-mi apetitul vindicativ.

Apoi, atârnat de fălci ca pe un cârlig de măcelărie, toreadorul a măturat arena în vaitele publicului. Brusc, umanitatea și-a regăsit sensibilitatea. L-au salvat matadorii, așa cum se întâmplă de fiecare dată când animalul pare să triumfe. În realitate, lupta nu este nici măcar o secundă egală. E vorba doar de cruzime camuflată în luptă bărbătească. Un taur, împotriva mulțimii. Nicio urmă de noblețe.

Pentru mine, povestea are un final trist: toreadorul a scăpat. Mi-aș fi dorit să moară. Aș fi vrut să stiu că la căpătâiul lui își frâng mâinile părinții, soția și copii lui, rugându-se fierbinte și zadarnic la Dumnezeul care ne-a dat drumul în lume... Am căutat apoi filme cu toreadori omorâți, pentru a-mi satisface într-un fel setea de echitate. Am găsit puține, pentru că lucrurile drepte se întâmplă rar...

Suferința umană aproape a încetat să-mi mai trezească senzații. Mă sperie oarecum starea asta, probabil vecină cu patologicul, dar intenționez s-o cultiv pe mai departe. Sensibilitatea, compasiunea sau respectul pentru ceea ce ne înconjoară au devenit anomalii comportamentale la Homo Sapiens...

Nu pot să văd un animal călcat de mașină, nu suport să văd un țăran bătând un cal. Aș putea să-l omor cu mâna mea, dacă aș știi că nu trebuie să suport consecințe. Nu pot nici măcar să mă gândesc la cât de nemernici suntem, când punem pe Youtube filme cu câini aruncați de pe pod, eviscerați, schingiuiți sau măcelăriți, dintr-un amuzament pe care nu pot să-l înțeleg. Nu pot să-l accept. Să ne ia dracul. Am ajuns să urăsc ceea ce sunt, ca specie. Fără metaforă.


Share On Facebook !

sâmbătă, 8 mai 2010

Aproape nimic despre fotbal

Mircea Lucescu a câștigat încă un titlu de campion în Ucraina. Al patrulea în cinci ani, de când lucrează acolo. Știți cum arată stadionul din orașul Donețk ? Impecabil. Am văzut 50.000 de stegulețe portocalii, pe trei rânduri de tribune. Gazonul perfect, nocturnă ultima fiță și în locul gardului cu sârmă ghimpată, un plexiglas invizibil. Vă reamintesc, Donețk este în Ucraina, nu la Londra. Un oraș minier, cam ca Petroșaniul. Patronul clubului este un ”potent om de afaceri”, cum se spune pe la noi, și ditamai mafiotul, cum titrează oricine... A avut ”ochi” să-l ia antrenor pe Lucescu, a avut răbdare, a cumpărat niște brazilieni, a băgat o grămadă de bani și uite ce a ieșit. A câștigat trofee europene, a construit un stadion impresionant, plătește salarii, multe și mari. Face niște oameni fericiți, din când în când.
După meciul decisiv, câștigat de Lucescu la limită contra marii rivale, patronul mafiot, salvator, investitor minune - spuneți-i cum vreți - a coborât pe gazon și se chinuia să-l care în cârcă pe Lucescu. Românul se eschiva elegant, cum îi stă bine unui antrenor mare de la o vârstă, și după cum îi permite inima sătulă de stres. Ucraineanul nu se lăsa, insistand să-l ia în spinare și să-l plimbe o tură de stadion. În felul lui mai mult grobian decât bărbătesc, patronul vroia să arate cine este adevăratul ”șmecher”. În fața întregului stadion, arhiplin, construit din banii lui. În arenă, zeci de mii de oameni îi ovaționau pe amândoi. Întâmplător, artizanul momentului e ”românul țigan” Lucescu. De două ori special... Ahmetov însă avea altă treabă decât să se gândească la nuanțe. Ca un copil de mingi mai tupeist, se chinuia de zor să-l apuce pe Lucescu de picioare, doar-doar o reuși să-l urce pe umeri... Expresia feței lui emana recunoștință și admirație. Forța brută, la picioarele excelenței.

Mi-a plăcut rău senzația. Aproape m-am simțit bine că sunt român !

Și mi-a plăcut ce-a făcut mafiotul Ahmetov acolo. Treaba lui de unde are bani...

Vreunul disponibil și pe aici ?...
Share On Facebook !

luni, 3 mai 2010

Incredibila istorie a lui Mihai Atănăsoaei

În urmă cu aproximativ 33 de ani, în urma unui lanț miraculos de coincidențe, s-a născut undeva în Bucovina Mihai Atănăsoaei. Existența lui pe această planetă începe însă mult mai devreme, odată cu Big-Bang-ul. Dacă explozia primoridială ar fi avut loc mai repede sau mai târziu cu un singur micron de secundă, Universul, așa cum îl știm astăzi, ar fi avut o cu totul altă configurație. În consecință, și secunda în care Atănăsoaei există pe acest pământ ar fi fost o cu totul alta, dacă ar mai fi fost. Mihai Atănăsoaei s-ar fi născut într-un cu totul alt timp, într-un alt spațiu și - eventual - într-un cu totul alt corp. Ar fi putut să fie - să zicem - câine. De altfel, întreaga Terra ar fi putut să nu existe. Sau Mihai Atănăsoaei s-ar fi născut, să zicem, din părinți evrei, mai devreme cu treizeci de ani. La scară Universală, trei decenii, așa cum le conștientizăm pe Pământ, nu reprezintă nici măcar a milarda parte dintr-un micron de secundă. Practic, nu contează...

În urma aceluiași lanț de coincidențe în care numai condiția temporală ar fi fost alta, domnia sa ar fi putut fi gazat la Birkenau. Fiul său de un an și jumătate ar fi servit setea de cunoaștere a cercetătorilor naziști, care i-ar fi injectat irisul cu pigment albastru, i-ar fi amputat brațele fără anestezie sau l-ar fi castrat în scopul cercetării. Desigur, o supoziție șocantă și grotească, astăzi. Un scenariu perfect realizabil, în urmă cu cel mult șase decenii. La scară Universală, o diferență invizibilă. Practic, din punct de vedere temporal și spațial, lui Mihai Atănăsoaei i-a trecut glonțul pe lângă ureche...

Soția domnului Atănăsoaei, într-o configurație a sorții diferită cu o singură centimă ar fi putut fi soția unui alt domn, sau - păstrând elemente comune cu destinul soțului - ar fi putut fi violată și sfâșiată de lupii germani ai paznicilor de la Auschwitz. Slavă Domnului, n-a fost să fie ! Spre norocul formidabil al domniei sale, Mihai Atănăsoaei s-a născut în urmă cu 33 de ani, În Bucovina. Șansele să fi fost el, cel de astăzi, sunt de cel mult 0, (0)1%. Și totuși, i-a ieșit !

În timpul prezent, Mihai Atănăsoaei prezintă o ușoară asimetrie la nivelul feței. În Sparta, cu niște mii de ani în urmă, părinții l-ar fi putut arunca într-o râpă sau l-ar fi lăsat să moară de foame, în pădure, urmând tradiția selecției genetice. Dacă totuși ar fi avut norocul să-i fie trecut cu vederea micul handicap, Atănăsoaei ar fi trebuit să îndure de la o vârstă fragedă un regim de viață infernal, incluzând antrenamente sălbatice zi-lumină, foame, bătaie și durere deliberat indusă. Conformația rotunjoară a domnului Atănăsoaei din prezent nu l-ar fi ajutat deloc, dacă se năștea în Sparta. Probabil, nici măcar nu apuca să-și cunoască viitoarea soție...

Și totuși, Mihai Atănăsoaei s-a născut exact când era mai bine. A scăpat de genocid, inchiziții, cruciade sau epurări etnice. A fentat două războaie mondiale, un regim stalinist, unul fascist, câteva duzini de răscoale, o serie întreagă de erupții vulcanice, cutremure devastatoare, niște meteoriți apocaliptici și câteva epidemii de ciumă. Nici măcar o dictatură comunistă n-a prins cum trebuie ! Sau tocmai, a prins-o exact cum era mai bine...

Într-un final, acoperit de poziția dominantă a Omului (pentru care nu a contribuit cu nimic) Mihai Atănăsoaei a fentat inclusiv selecția naturală, în ciuda aliurii - oricum - numai atletică nu... Credeți că Mihai Atănăsoaei ar fi avut vreo șansă în urmă cu niște zeci de mii de ani ? Credeți că ar fi avut capacitatea să aducă vânatul în peșteră ? Credeți că ar fi avut acces la grupul de femele ? Credeți că ar fi fost masculul Alfa ? Credeți că s-ar fi împerecheat, perpetuându-și genele ?... Puțin probabil...

Și totuși - slavă prezentului ! - Mihai Atănăsoaei există. Este notar, deci își permite și o nevastă. Aduce vânatul în peștera sa de lux. Cu limuzina, direct din supermarket. Chiar dacă e rotunjor, nu trebuie să-și facă probleme că l-ar putea prinde din urmă vreun leu înfometat. Conduce o mașină rapidă și - în cel mai rău caz - ar putea să fugărească el prădătorii la un Safari, dintr-un jeep viril și protejat de carabina Winchester cu două țevi...

Mihai Atănăsoaei s-a născut cocoțat în vârful lanțului trofic. Este politician, este prefectul Capitalei și încearcă să convingă electoratul de bunele sale intenții. Nu este interesat de putere, de îmbogățite, ci doar de bunăstarea bucureștenilor din rândul cărora oricum nu face parte...

Spre deosebire de Mihai Atănăsoaei, aproximativ 100.000 de câini vagabonzi n-au avut același noroc. S-au născut într-un corp de patruped, și nu de biped, în cea mai infectă capitală europeană, trup și suflet. Însă cel mai mare ghinion al lor este că s-au născut în aceeași secvență de timp și spațiu cu Mihai Atănăsoaei. Ghinionul ăsta s-ar putea să-i coste viața. În epoca spațială, într-o vreme a iluminării, ne vom debarasa de niște suflete cu stricnină și discursuri ipocrite... Sună cunoscut ?...

Nu există decât diferențe aproape INVIZIBILE între genomului omului și cel al câinelui. La fel, între genomul omului și cel al unei muște. Suntem zămisliți după aceeași rețetă, chiar dacă ne place să credem că suntem speciali. Dacă noi vorbim și cimpanzeii n-o fac, este pentru că o genă minusculă a suferit o mutație. Puțin de tot. La noi, și nu la cimpanzei... Poate va veni și vremea în care vom realiza că suntem toți scântei din același Big-Bang. Că viața are aceeași valoare, indiferent de numărul de circumvoluțiuni, și că o crimă reprezintă curmarea unei vieți, nu a unei vieți anume. Viața este cadoul efemer și dezinteresat pe care l-am primit toți, oameni, muște și câini. Singura diferență este abuzul, de care se fac vinovați doar cei aflați - pur întâmplător - în vârful lanțului trofic...

Câinii vagabonzi nu s-au născut din vina lor, ci din a noastră. Tot din vina noastră s-au sălbăticit și s-au înmulțit. Domnul Atănăsoaei nu are niciun merit în aducerea lor pe lume, însă grotescul lumii moderne îi permite să aibă merite în ștergerea lor de pe fața pământului. De altfel, Mihai Atănăsoaei nu se face vinovat pentru nicio viață zămislită. Nici măcar a fiului său, în a cărui existență a avut doar rolul unei mici coincidențe. În schimb, secunda în care mișună pe Terra îi permite astăzi lui Mihai Atănăsoaei să ucidă 100.000 de suflete. O supoziție șocantă și grotească, într-o lume armonizată cu ea însăși. Un scenariu perfect realizabil în prezent...

Nu îi doresc nici măcar un strop de rău lui Mihai Atănăsoaei. Nu-i doresc nici măcar să se fi născut într-un alt spațiu și timp. Aș vrea să fie sănătos, să aibă o viață luuuungă și plină de învățăminte... Totuși, nu pot să-i doresc să nu existe Dumnezeu. O sursă pentru toate coincidențele. Un Dumnezeu care ar putea să existe, sau nu.

50% - 50%.

Mihai Atănăsoaei vrea să omoare niște animale, pentru că e mai ieftin decât să fie om. De dragul carierei politice, pentru a-i face fiului său o viață (și) mai bună, pentru propriile orgolii. Pentru că - poate - nu crede decât în ce e palpabil și există, în fracțiunea lui de timp. Într-o altă fracțiune de timp, poate vom euthanasia clasa politică. Nu pentru că mai mușcă din când în când, ci pentru că ne sfâșie, în fiecare zi. La infinit. Până atunci, Mihai Atănăsoaei este prefectul Bucureștiului și se joacă de-a Dumnezeu. Un Dumnezeu al Distrugerii. Celălalt Dumnezeu - al Creației - a devenit atât de discret, încât am ajuns să nu-i mai simțim prezența... Să fie, să nu fie ?... Mihai Atănăsoaei este gata să-și asume riscul...


Share On Facebook !

marți, 27 aprilie 2010

Roxana

O cheamă Roxana și este incredibilă ! Zâmbetul ei evadează superior din pagina de Facebook, țintuindu-te inexplicabil în contemplare, dacă ai ochi să vezi... Roxana redefinește distincția. Scrie frumos și corect, despre lucruri pe care nu le-a trăit, eliberată de vremuri pe care nu le-am trăit... Glumește dulce, în ciuda timpului sec și implacabil scurs, într-o singură și nedreaptă direcție. Gândindu-mă la ea, mă simt mic și prost. Dacă ai ochi să vezi, Roxana îți dezvăluie farmecul aristocrat al unor clipe despre care cel mult ai auzit. Pentru Roxana nu există timp, vreme sau vremuri, nici viitor sau trecut. Doar prezent, purtat cu grație de regină, indiferent la proiecția decadentă a ceea ce suntem... Roxana ne învață să fim. Aș vrea să pot să fiu ca ea, mai târziu... O invidiez sincer, pentru ceea ce este. Și pentru că știu că mâine îmi va fi aproape imposibil să fiu cum e ea, astăzi...
                                                     
Roxana
Share On Facebook !

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Am furat...

...pe când aveam vreo 6 ani, și făcusem o adevărată pasiune pentru haiduci. Eram la țară, acolo unde mi-am și petrecut o mare parte din copilărie, și luasem decizia să mă adăpostesc de civilizație într-o cocioabă improvizată în ”fundul grădinii” din crengi de salcâm...

Apoi, ca orice tâlhar care se respectă, aveam nevoie să jefuiesc niște boieri. Lucru destul de greu realizabil în curtea bunicii, sau la vecina ”baba” - Dumnezeu s-o ierte - mătușa care îmi dădea în fiecare seară să beau lapte proaspăt muls, lângă ugerul vacii. Țin minte perfect gustul de spumă dulce, și senzația amară pe care mi-o trezea ”Micăoara” de fiecare dată când bătea biata vacă pentru că ”se fâțăie într-una, ardi-o-ar focu` s-o arză”...

Fără cal și codru de aramă, haiducul din mine trebuia să improvizeze ceva. Nu tu boieri, nu tu săraci, nu tu pungi cu galbeni. Totuși, trebuie să jefuiesc ceva ! Așa că m-am hotărât să fur niște ouă din cuibar. Din cuibarul babei, că de la ”mamana” - bunica mea - nu se punea la socoteală, fiind ”din familie”. Nu știam sigur ce urmează să fac cu ele în coliba mea din salcâm, însă aveam nevoie de o nelegiuire, să mă simt lotru adevărat. Cel mai probabil urma să le mănânce Potop, câinele adoptat într-o noapte câinească, pe un potop de ploaie, de unde și numele... Astfel, luam de la bogați și dădeam săracului câine, sătul de mâncarea lui câinească...

Zis și făcut. Cu inima cât un purice, fără să respir, m-am furișat în pătulul femeii și am ascuns repede în sân vreo patru ouă. Pur și simplu simțeam că mă sufoc de emoție, inima îmi trântea pumni în mărul lui Adam, și parcă simt și acum zvâcnetul din tâmple. Să nu credeți că aveam de ce să mă tem. Aș fi putut să car toate ouăle din toate cuibarele, în toate zilele, și nu mi-ar fi spus nimeni nimic. De multe ori, le adunam singurel, coborând în echilibristică pe o scară de lemn, și le depozitam în bucătărie. Unde, în cel mai scurt timp, tătică le transforma într-o omletă misterios de gustoasă. Niciodată nu am căzut sau alunecat de pe scară. Niciodată nu am spart vreun ou...

Cu pulsul ridicat la ceruri și inima cât un purice de așa nelegiuire, m-am lansat într-un sprint nebun spre cartierul general din...grădină. Urma să depozitez prada în ascunzișul meu din crengi, și-apoi, mai vedeam... N-am ajuns prea departe. După câțiva metri de sprint, m-am întins cât eram de lung și am făcut chiseliță toate cele patru ouă ascunse la piept...

Este unul dintre momentele din copilărie pe care le-am memorat perfect. Am reținut înclusiv mirosurile, înțepătura cojii de ou zdrobite pe piele și iarba verde pe care m-am dus de-a dura. Nu știu de ce am căzut... Pur și simplu nu înțeleg. Nu m-am împiedicat de nimic, și de atunci, nici nu m-am mai poticnit vreodată fără să-mi explic. Nu m-am lovit, nu m-am ales nici măcar cu o julitură...

Chiar dacă nu era nimeni prin jur să mă vadă , m-am ridicat de la pământ palid și cu urechile roșii de rușine. Aveam senzația că se uită cineva la mine de sus, printr-o fereastră invizibilă. Una prin care se vede tot, indiferent cât de bine ai ascunde ouăle la sân. De sub tricou mi se scurgeau zeflemist în pantalonii scurți patru gălbenușuri, iar eu știam în sinea mea că ”așa-mi trebuie !”...

A fost singura zi din viața mea când Dumnezeu mi-a pus piedică și am înțeles că e vina mea...

Celelalte piedici ?... În general mi le-am pus singur, apoi m-am grăbit să dau vina pe Dumnezeu... O simetrie sucită pe care mi-o permit fără mari procese de conștiință, ca pe o formă de terapie prin blasfemie. Când mi se împleticesc picioarele, îl iau de piept pe Dumnezeu, și mă țin bine, să nu cad...

Sunt sigur c-o să mă mai dau de-a dura în viața asta, vreau nu vreau. Că așa e viața. Piedici o să mai fie, indiferent de unde vin ele și chiar indiferent unde ne duc. Am o singură certitudine: niciuna n-o să mă mai prindă cu ouă ascunse la piept. Este modalitatea prin care evit să mă ridic de jos cu urechile roșii. SINGURA. Vreau, nu vreau, este singurul mod în care Universul funcționează pentru mine. Și așa-mi trebuie !



                                                     pentru Mamana...


Share On Facebook !

joi, 15 aprilie 2010

Acasă


Acum două zile am dat nas în nas pe stradă cu Alecu. Nu-l mai văzusem de vreo 10 ani, de când tot așa, m-am ciocnit de el prin cartierul în care am copilărit. Alecu este dependent de heroină și i se spunea ”doctorul” pentru că ajungea în supradoză la ”Urgență” mai des decât cadrele medicale angajate acolo. La vremea lui, era doar un băiețaș de cartier, destul de charismatic, simpatic și simpatizat. Heroina i-a alungat toți prietenii și i-a adus alții noi, cu care împărțea seringile de insulină. Ceva mai conștient, el o ascundea pe a lui deasupra unui vas de toaletă, într-o pungă murdară. Odată, l-am ajutat să-și găsească vena cu un garou improvizat. De milă. Îi era groaznic de rău, și nu reușea să își facă injecția pentru că nu prea mai avea unde... A fost unul dintre cele mai neplăcute momente din viața mea. Heroina i-a distrus dantura complet, l-a învățat să fure și să renunțe la orgolii. La ambiții. Apoi, l-a transformat complet într-o umbră de om care stârnește repulsie...
Revederea cu Alecu mi-a provocat un mic șoc, recunosc. Nu credeam că mai e în viață. Și culmea, era la fel ca acum zece ani. Tot slăbănog, tot cu capul coborât între umeri, însă cu dinții făcuți. Probabil de-asta a și rânjit cu toată gura când m-a văzut: ”Oooooo, frățioru` meu !! N-ai o țigară ?”. Neschimat. De când aveam șaisprezece ani și până în prezent, băiatul ăsta nu a deschis altfel o conversație...
Numai că de data asta Alecu era îmbrăcat oarecum frumos. Plus că etala o dantură nouă. Mirosea a parfum, și schimbase mersul crăcănat spre exterior cu unul mai ”catwalk”... L-am întrebat ce face, a înțeles unde bat și mi-a răspuns la obiect: ”Exact ce făceam și când ne-am văzut ultima dată”, numai că în Spania. De ani buni, Alecu plecase cu niște tovarăși hoți în Barcelona. Orice ai zice, n-au gusturi rele băieții ăștia când vine vorba de turism...
Acum, se cam terminase treaba pe-acolo. Cel puțin, de unde fura el. Nevoit să se întoarcă acasă măcar pentru o vreme, Alecu era indignat de România ! ”Frățioare, nu-mi place acasă neam, abia aștept să mă tirez înapoi. E urât, e mizerie, e plin de fraieri nasoi pă stradă, toată lumea moare de foame. Nu e loc de nicio combinație.” Pe Alecu îl mai deranja că ”e prea agitație mare”, în sensul în care oamenii sunt foarte repeziți, se grăbesc tot timpul, cine știe unde... Îl enerva, normal, traficul și mai ales faptul că ”aici, toată lumea se uită urât pe tine, să moara familia mea, zici că e toți gabori !”
Alecu abia așteaptă să plece din România. Desigur, dacă nu-l prind la furat pe-aici și-l bagă la zdup. Are o ”coadă” impresionantă, și multă pușcărie făcută. Pe hârtie cea mai mare parte, pentru că așa e Justiția. Oarbă, îngăduitoare și proastă. Alecu este un hoț care nu mai suportă România ! Civilizat de Spania - desigur - în felul lui obscen - Alecu privește România de sus. E amuzant, oarecum. Și tragic...
Mârlănia românilor va înflori din ce în ce mai mult. Nu că ar fi dispărut până acum, însă înregistrase un regres considerabil după intrarea în Comunitatea Europeană. Desigur, nu pentru că ne-am mai ”școlit” noi, ci pentru că libera circulație a permis unui număr uriaș de interlopi să migreze în Spania și Italia. Să-i țină Dumnezeu sănătoși, acolo. Acum, că s-au mai tăiat taniurile și prin străinătate, o parte din băieți se întorc acasă, alăturându-se entuziaști comunităților de cefoși uitați pe-aici. Odată cu ei revin muncitorii cinstiți și restul de furnicuțe rămase fără pâinea albă din străinătate. Deștepții care făceau mișto de căpșunari, șă nu uite că ei au susținut mult timp o economie falsă în România. Mulți au băgat la maț pentru că fraierii ăia au trimis milioane de euro acasă... dar asta este o altă poveste...

Mulți alții ca Alecu vin acasă. Și mult mai răi, să nu aveți dubii. Unii nu vor rezista si se vor întoarce în vest. Ceilalți, vor împărți iar trotuarul cu noi, restul ”fraierilor”. Și dacă la început n-o să-i observăm imediat din cauza ”influențelor occidentale”, după o vreme - când vor fi terminat agoniseala - îi vom vedea revenind la ei înșiși... În toată splendoarea. O perspectivă pentru care nu cred că vom fi pregătiți, cu adevărat, niciodată...



Share On Facebook !

joi, 8 aprilie 2010

Singuri în mulțime

Ești pe stradă, te întorci cu sacoșele pline, ai de făcut zece pași până la ușa casei. În fața ta, lângă un stâlp, un bărbat zace inconștient.
Ce faci ?

Îți spui în sinea ta că e beat. Un boschetar beat. Și mergi mai departe...


Chestia asta se întâmplă în cele mai multe cazuri, cel puțin în dragul meu București.

Lipsa intervenției civice este omni-prezentă, frățioare ! Într-o proporție atât de mare, încât a ajuns un pericol public. În București - dacă Doamne-ferește! - ți se face rău și cazi pe stradă, mori cu zile ! Am văzut de N-ori, N cazuri. Am verificat, și în multe cazuri era vorba de bețivi, însă odată mi s-a întâmplat să ridic de jos un bărbat între două vârste care făcuse o cădere de calciu și se lovise rău. Zăcea pe jos de cel puțin 10 minute, avea capul spart, și nu-l băga nimeni în seamă !!! Să ne înțelegem: dacă ești rangă de beat, pișat pe tine și cu voma pe piept, nu te ridic de acolo nici dacă pierd ultimul tichet în Rai. Mi-e și scârbă, și nici nu meriți. Dar până să mă prind ce hram porți, măcar verific...

Acum, faptul că românii cred despre ei înșiși că sunt un popor de alcoolici boschetari, nu mă miră. În principiu, dacă nu suntem încă, asta arătăm că vrem să devenim. Totuși faptul că un om căzut pe stradă este prezumptiv mort de beat, arată ce părere bună avem despre noi înșine. Și - vorba aia - dacă nici noi nu ne cunoaștem, atunci cine ?

Și mai e ceva. Indiferența. Sunt mulți cei care se fac că nu văd o astfel de scenă doar pentru a evita complicațiile. ”Drumuri la spital, banchete pătate cu sânge...lasă, că n-are nimic. Sigur e beat, că dacă era altceva, îl ridica cineva până acum...”

Atitudinea asta mi se pare oribilă. Este inacceptabilă și molipsitoare. Oferă puterea exemplului, pentru că oamenii se simt acoperiți să nu facă nimic dacă văd că sunt și alții care nu fac... Gândiți-vă foarte bine că în București - repet - poți să mori pe stradă, și ai șanse mari să nu te bage nimeni în seamă, în față la Unirea !

Dacă faci un infarct, acolo crăpi, și infarct se face des în orașe. Unde se intervine rapid, se scapă...

Unde nu...nu !

Recent, un cunoscut de-al meu (și un om bun, deci o ciudățenie în România) a fost în mall-ul din Cotroceni. Unde era căzut un om, chiar lângă scările rulante. Lângă el, urme de sânge. Nimeni nu se uita măcar în direcția aia, iar cei care foloseau scara rulantă îl ocoleau ca pe un coș de gunoi... Cunoștința mea a chemat salvarea, pentru că s-a temut să intervină în vreun fel, de frică să nu fie vorba de o fractură cervicală. A stat să aștepte salvarea, păstrând o distanță oarecare de omul căzut. După un sfert de oră, salvarea nu venise. Cu excepția unor angajați ai mall-ului aproape duși cu forța acolo, nimeni altcineva nu a schițat vreun gest în tot timpul ăsta. Măcar o tresărire, o privire mai lungă. Și urcau mulți pe scară...

Oamenii își pun ochelari de cal în situații limită. În momente în care ar trebui ”să căscăm ochii, să ciulim urechile și să alertăm haita”, noi băgăm capul în nisip. Chestia asta mă dezechilibează puțin. Îmi dă cu virgulă senzația asta bizară de singur în mulțime. O mulțime care nu te susține, ci te suportă. Cât timp ești în picioare. Și care te obligă să ai glezne groase, pentru că dacă pici, te calcă în picioare fără să clipească. Sau - în cel mai bun caz - te lasă să crăpi...
Share On Facebook !